Stăteam adesea lângă chiuvetă și urmăream singura cameră luminată de pe toată strada, în timp ce restul vecinilor dormeau.
În a treia zi a sunat telefonul.
— Elena, mi-a spus mama lui Vlad cu glas obosit. Are degetele julite până la sânge. I le-am bandajat și i-am pus comprese reci, dar le scoate imediat. A lipsit chiar și de la lucrarea la chimie.
Am închis ochii pentru o clipă.
— Ar trebui să-l opresc?
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă.
— Nu cred că-l mai poate opri cineva acum, a răspuns ea încet. Stă la mașina de cusut de când a fost suficient de înalt încât să ajungă cu picioarele la pedală. Doar știi.
Știam.
Îmi aminteam cum, cu ani în urmă, mama lui îmi scurta perdelele, iar Vlad, la șase ani, îi întindea acele din cutia metalică. O întreba neîncetat de ce firele aveau numere diferite.
La zece ani schița rochii pe marginile caietelor de școală.
La treisprezece își modifica singur gecile la vechea mașină de cusut Ileana.
Am lăsat telefonul jos și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece.
Două săptămâni.
Păreau imposibile.
Și, în același timp, semănau cu o numărătoare inversă până la clipa în care aveam să-mi adun din nou fiica dintre ruinele unei alte dezamăgiri.
Daria, între timp, se afunda tot mai mult.
Nu mai cobora la micul dejun.
Trei zile la rând a purtat același hanorac cenușiu.
Când băteam la ușă, îmi răspundea printr-un singur cuvânt.
În a patra zi am intrat să-i iau rufele murdare.
Sub pat am zărit un caiet.
Încercam s-o țin la suprafață prin minciuni mici, pe care mi le justificam drept milă.
— Am câteva drumuri de făcut, îi spuneam.
În realitate, alergam prin mercerii după ață de mătase în culoarea fildeșului, fiindcă Vlad îmi trimisese un mesaj precis cu tot ce îi trebuia.
În ziua a patra, în timp ce făceam ordine, am scos caietul de sub pat.
Nu era jurnalul vechi, din primul an de liceu, pe care îl găsisem cândva ascuns după cărți.
Acesta era mai nou.
Îl scrisese în anul al doilea.
Scrisul ei devenise mai ascuțit. Mai apăsat. Mai furios.
Numai nume.
Pagină după pagină.
Fete care șușoteau ori de câte ori trecea pe lângă ele.
Băieți care începuseră să posteze lucruri îngrozitoare la doar câteva zile după înmormântarea lui Radu.
Comentarii tipărite.
Capturi de ecran.
Fiecare bucată de cruzime fusese așezată cu grijă între file, asemenea unor flori presate pe care timpul le prefăcuse într-o cenușă neagră.
Am luat telefonul.
Am fotografiat fiecare pagină.
Apoi m-am așezat în mijlocul camerei și am citit jurnalul de la prima filă până la ultima.
Atunci am înțeles.
Adevăratul dușman nu fusese vânzătoarea.
Nici rochia din vitrină.
Era corul vocilor crude pe care fiica mea îl purtase în ea timp de doi ani.
Voci așezate între coaste, repetându-i cine pretindeau alții că este.
Am ridicat din nou telefonul.
I-am trimis lui Vlad toate fotografiile.
Am adăugat doar un mesaj scurt.
Nu știu dacă îți folosește. Dar cred că trebuie să știi ce a purtat singură în tot timpul acesta.
Pe ecran au apărut trei puncte.
Au dispărut.
Au revenit.
Și s-au stins iar.
Am rămas pe covor, privindu-le minute întregi.
Mă întrebam ce ar putea face un băiat cu o listă întreagă de cruzimi străine, cu mai puțin de două săptămâni înainte de bal.
Poate avea să le ardă.
Poate doar le citea și suferea alături de mine.
Nu îi trimisesem paginile pentru că aveam vreun plan.
Le trimisesem fiindcă nu mai puteam duce singură greutatea lor.
Când a venit, în sfârșit, răspunsul, conținea o singură propoziție.
Pe unele le știam deja. Mulțumesc pentru restul.
Un minut mai târziu a sosit încă un mesaj.
Acum știu ce am de făcut.
Am privit acea frază până când ecranul s-a întunecat.
Desigur că știa.
Fusese alături de ea tot timpul.
Văzuse holurile liceului cu ochii lui.
Auzise batjocura despre care eu aflam doar în fragmente.
Croiala rochiei era deja construită în mintea și în mâinile lui.
Acum îi găsise și inima.
În dimineața celei de-a șasea zile am făcut o greșeală.
Am sunat din bucătărie la un magazin de încălțăminte.
— Aș avea nevoie de o pereche de pantofi mărimea treizeci și nouă. Culoarea fildeșului. Toc mic. Da… pentru balul de absolvire.
Când am închis și m-am întors, Daria stătea în ușă.
M-a privit mult timp fără să spună nimic.
Apoi a rostit încet:
— Tot încerci să mă transformi în fata care am fost.
— Ce faci, de fapt?
— Ți-am spus să te oprești! Vocea i s-a frânt brusc. Te-am rugat. De ce nu mă asculți niciodată?
— Tot încerci să mă aduci înapoi la cine eram. Dar fata aceea nu mai există, mamă. A murit în aceeași zi cu Radu. De ce nu poți accepta asta?
Am tras aer adânc, dar glasul mi-a tremurat.
— Pentru că o iubesc și pe Daria care ești astăzi. Te iubesc aici, în bucătăria asta. Te iubesc și în hanoracul cenușiu pe care îl porți în fiecare zi. Mi-am dorit doar să ai măcar o seară în care să poți respira fără să te doară fiecare gură de aer.
A trântit ușa camerei.
Lovitura a fost atât de puternică, încât tablourile de pe perete s-au zguduit.
— Pentru cine? a strigat din spatele ușii. Pentru tine? Sau pentru el?