În al patrulea magazin, am văzut cum umerii i se ridicau încet până aproape de urechi, exact așa cum se întâmplase în ziua înmormântării lui Radu.
Am încercat să par optimistă, deși neliniștea îmi strângea inima.
— Mai avem un loc. Boutique-ul acela frumos de pe Strada Teiului.
— Te rog, să-l încercăm doar pe acesta și apoi mergem acasă.
Vânzătoarea a măsurat-o lent din cap până în picioare. La colțurile gurii i-a apărut o expresie rece, abia vizibilă.
Pentru o clipă, aproape că am rostit vechiul alint. M-am oprit înainte să-mi scape de pe buze. Cuvântul acela îi aparținuse lui Radu. Numai lui.
În vitrina magazinului de pe Strada Teiului era rochia pe care mi-o imaginasem pe Daria din momentul în care trecuserăm cu mașina pe acolo. Avea culoarea fildeșului, era delicată, ușoară și părea desprinsă dintr-o poveste.
Daria a rămas mult timp în fața ei. Apoi, pentru prima dată în tot anul acela, vocea ei a semănat cu cea de odinioară.
— Aș putea să o probez pe cea din vitrină?
Vânzătoarea a examinat-o încă o dată. Privirea i-a coborât peste trupul fetei, iar buzele i s-au strâns într-o linie neplăcută.
— Draga mea, modelul acela nu e pentru tine. Ești prea mare pentru el.
Atât.
Nicio scuză.
Nicio încercare de a îndulci lovitura.
Doar o propoziție goală, care a căzut mai greu decât o palmă.
Daria nu a plâns.
Nu a protestat.
S-a întors, a ieșit din magazin și s-a așezat pe scaunul din dreapta al mașinii fără să spună nimic.
Am ajuns lângă ea cu mâinile tremurând. Cheile aproape că mi-au alunecat printre degete.
Tot drumul spre casă a privit drept înainte.
— Daria… îmi pare atât de rău. Mă întorc acolo și îi spun exact ce cred despre felul în care ți-a vorbit…
— Te rog, condu.
— Te rog. Doar pleacă.
Nu și-a desprins ochii de la șosea. La fiecare câteva clipe mă uitam spre ea, așteptând să se frângă. Să înceapă să plângă. Să țipe. Orice.
Dar nu a venit nimic.
Iar tăcerea aceea m-a speriat mai mult decât ar fi făcut-o lacrimile.
A intrat în casă, a urcat încet scările și a închis ușa camerei.
O secundă mai târziu am auzit cheia răsucindu-se în broască.
Mi-am lipit fruntea de ușă și am încercat să plâng atât de încet, încât să nu mă audă.
După o vreme m-am așezat pe covor, cu spatele sprijinit de lemnul ușii.
— Daria… deschide-mi, te rog.
— Nu merg la bal, mamă.
— Iubita mea, găsim noi ceva. Putem comanda o rochie. Putem ruga pe cineva să o croiască. Poate chiar reușim să facem una împreună…
— Mamă, oprește-te.
Vocea ei era goală și istovită, ca și cum nu mai avea putere să lupte cu absolut nimic.
— N-o să merg niciodată acolo. Te rog… nu mai încerca.
Mi-am apăsat din nou fruntea de ușă și am început să plâng fără sunet.
Un copil îl îngropasem deja.
Iar acum simțeam că îl pierd și pe celălalt. Nu dintr-odată, ci încet. Ca și cum fiica mea s-ar fi scurs pe sub ușă într-un loc unde brațele mele nu o mai puteau ajunge.
Nu știam cum s-o salvez.
Nu știu cât timp am rămas acolo.
Destul cât să-mi amorțească picioarele.
Destul cât lumina de pe hol să se schimbe din lumina după-amiezii în întunericul serii.
Câteva zile mai târziu, cineva a bătut la ușă.
Am deschis purtând încă aceleași haine ca în ziua precedentă.
Pe verandă stătea Vlad.
Avea un hanorac spălăcit și ținea strâns la piept un carnet de schițe. Părea neliniștit, dar, în același timp, avea o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Doamnă Marinescu… putem vorbi puțin afară?
Am ieșit și am închis ușa cu grijă în urma mea.
— Daria e bine? Ți-a scris?
A clătinat din cap.
— Nu, doamnă.
A tras aer adânc în piept.
— Am nevoie de măsurile ei.
— Vlad… ce vrei să spui?
— Mai sunt două săptămâni până la bal.
A făcut o pauză scurtă.
— Pot s-o fac.
M-a privit drept în ochi.
— Știu că sună nebunește. Dar trebuie să aveți încredere în mine. Și, mai ales… să nu-i spuneți nimic. Nici măcar un cuvânt.
M-am uitat la băiatul pe care îl știam de când era copil. La puștiul care crescuse la două case distanță de noi.
Avea șaptesprezece ani.
Își rodea unghiile.
Și strângea caietul acela de parcă ar fi ținut în mâini un contract de care depindea întreaga lume.
— Vlad, tu n-ai cusut niciodată o rochie de bal.
În noaptea aceea am stat mult la fereastra bucătăriei.
Lumina din camera lui a rămas aprinsă mult după ora trei dimineața.
Nu s-a stins.
Nici măcar pentru o clipă.
— Nu, doamnă. N-am cusut niciodată așa ceva.
— Atunci cum ai de gând să…?
— Am nevoie doar să-mi spuneți da.
Era cât pe ce să-l refuz.
Aveam nenumărate motive să o fac.
Dar în privirea lui era ceva ce nu se potrivea deloc cu vârsta de șaptesprezece ani. Liniște. Siguranță. O forță pe care eu nu o mai simțisem de un an.
— Bine, am șoptit. Ai acordul meu.
În noaptea aceea m-am întors la fereastra bucătăriei și am privit becul aprins din camera lui Vlad. La trei dimineața încă lumina.
Și m-am întrebat la ce tocmai consimțisem.
În a treia zi m-a sunat mama lui.
Până atunci, lumina din fereastra lui devenise noul meu ceas.
Miezul nopții.
Două dimineața.
Trei dimineața.