Andreea zâmbea, mulțumea, primea felicitări, dar gândurile îi fugeau mereu înapoi la Călin. La amenințările lui. La ușurința cu care fusese gata să-i distrugă reputația doar ca să nu-și piardă propriul confort.
În pauza de prânz o sună prietena ei, Ioana.
— Andreea, felicitări! În sfârșit te-au apreciat așa cum meriți! Când sărbătorim?
— Ioana, nu știu… Călin e împotrivă.
— Cum adică ÎMPOTRIVĂ? — Ioana nici măcar nu încercă să-și ascundă indignarea. — Împotriva faptului că soția lui a reușit? Păi omul ăsta e pur și simplu INVIDIOS!
— Mi-a spus că trebuie să aleg: familia sau cariera.
— Andreea, asta e o ABERAȚIE! În ce an trăim? Înțeleg că îl iubești, dar aici nu mai vorbim despre temperament. A trecut toate limitele!
Andreea tăcu. Știa că prietena ei avea dreptate, dar să recunoască asta însemna să accepte și altceva: că mariajul în care pusese șapte ani, speranțe, răbdare și nenumărate renunțări începea să se crape pe la toate îmbinările.
— Știi ce? — spuse Ioana mai blând. — Vino la mine diseară. Stăm, vorbim pe îndelete, fără țipete și fără presiune. Și gândește-te la un lucru: omul care te iubește cu adevărat se bucură de victoriile tale, nu te silește să renunți la ele.
Dar Andreea nu se duse la Ioana. Se întoarse acasă. Înțelegea că discuția cu Călin nu mai putea fi amânată. Toate lucrurile trebuiau spuse în seara aceea, oricât ar fi durut.
În apartament era o liniște neobișnuită. Călin nu ajunsese încă de la muncă. Andreea intră în bucătărie, își turnă apă într-un pahar și se așeză lângă fereastră.
Își aminti ultimii ani. Cum Călin devenise, încetul cu încetul, tot mai pretențios. Cum îi critica mâncarea, hainele, părul, felul de a vorbi, micile obiceiuri. Cum îi picurase în minte, fără grabă, ideea că fără el nu era nimeni și nu valora nimic. Iar partea cea mai dureroasă era că ea CREZUSE. Se străduise să fie mai bună, mai comodă, mai corectă. Soția ideală. Gospodina ideală. Și totuși, pentru el, niciodată nu fusese DESTUL.
Ușa de la intrare se izbi în toc. Călin păși în apartament, iar după felul greoi în care se mișca Andreea înțelese imediat că era într-o dispoziție proastă.
— Ei? AI DECIS? — apăru el în pragul bucătăriei.
Andreea se întoarse încet spre el. În privirea ei se schimbase ceva, iar Călin observă.
— Da. Am decis. Accept promovarea.
Fața soțului i se strâmbă de furie.
— ÎȚI BAȚI JOC DE MINE? Ți-am spus foarte clar…
— Și eu îți răspund la fel de clar: ACCEPT PROMOVAREA! — Andreea se ridică, iar în vocea ei se auzi, pentru prima dată după multă vreme, o tărie netedă. — Și știi ceva, Călin? Nu-mi PASĂ de amenințările tale!
El ezită. În toți anii de căsnicie Andreea nu-i vorbise niciodată astfel. Nu dusese o ceartă până la capăt, nu ridicase vocea, nu rămăsese pe poziție. Ea era mereu prima care ceda.
— Cum îndrăznești…
— CUM ÎNDRĂZNESC? — Andreea făcu un pas spre el, iar Călin se retrase fără să vrea. — Îndrăznesc să trăiesc propria mea viață! Îndrăznesc să muncesc! Îndrăznesc să cresc! Îndrăznesc să hotărăsc singură pentru mine!
— O SĂ REGREȚI! — încercă el să-și recapete vechea putere asupra situației. — O să le spun tuturor ce fel de femeie ești…
— SPUNE! — strigă Andreea. — Spune-le tuturor ce soție îngrozitoare sunt! Spune-le cum mă trezesc în fiecare dimineață la șase ca să-ți fac micul dejun! Cum îți spăl hainele, îți calc cămășile, strâng după tine de parcă ai fi un copil mic! Cum lucrez o zi întreagă, apoi vin acasă și gătesc cina, fiindcă tu nu ești în stare să-ți faci nici măcar o omletă! SPUNE-LE!
Călin deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt. Nu-și mai văzuse niciodată soția astfel. Ochii îi ardeau de mânie, pumnii îi erau strânși, iar toată ființa ei părea să răspândească hotărâre.
— Iar tu știi ce o să spun eu? — continuă Andreea, iar glasul ei tremura acum nu de frică, ci de furie. — O să spun cum ai TRĂIT toți anii aceștia PE SPINAREA MEA! Cum îmi cheltuiai salariul pe jucăriile tale — telefoane, tablete, ceasuri! Cum mă obligai pe mine să economisesc fiecare leu, să cumpăr cele mai ieftine produse, în timp ce tu luai prânzul liniștit în restaurante scumpe cu colegii!
— TACI! — urlă Călin.
— NU, NU TAC! — Andreea nu mai putea fi oprită. — Ani întregi ți-am înghițit grosolănia, aroganța, felul în care m-ai tratat ca pe o servitoare fără plată! Dar GATA! Auzi? AJUNGE!
Călin stătea palid, strângând și deschizând degetele. Se obișnuise să aibă în față o femeie ascultătoare, care îi îndeplinea cerințele. Acum, în fața lui, se afla o femeie pregătită să lupte pentru ea și pentru viața ei.
— Dacă nu renunți la funcție, plec, — rosti el printre dinți, scoțând ultimul argument pe care îl mai avea.
Andreea râse. Un râs amar, tăios și uimitor de sincer.
— PLEACĂ! Chiar crezi că o să te implor să rămâi? Că o să plâng, o să-mi cer iertare și o să mă agăț de tine? NU, Călin! Pleacă! Și ia-ți și lucrurile!
— Nu poți să mă dai afară din apartamentul MEU!
— Din care apartament al tău? — Andreea scoase din sertar un dosar cu acte. — Uite contractul de vânzare-cumpărare. Apartamentul e pe numele MEU. A fost cumpărat din banii MEI, lăsați de bunica. Tu n-ai pus aici NICIUN LEU!