Sezonul ajunsese aproape la capăt.
Îmi repetam asta în gând fără să vreau, aproape mecanic, ca pe o rugăciune în care nu mai rămăsese credință, ci doar ritmul vechi, învățat pe de rost. În vagon mirosea a fier încins, a parfumuri străine și a toamnă obosită. Dincolo de geam se rostogoleau câmpuri spălăcite, case rare, garduri joase, și toate păreau atât de cunoscute, încât aproape reușeau să șteargă din mine serile petrecute la malul Mării Negre. Aproape.
Uneori, amintirea se poartă ca apa: e destul să slăbești o clipă zăgazul dinăuntru și începe să se strecoare, tăcută, încăpățânată, umplând fiecare loc rămas liber. Mă surprindeam amintindu-mi nu vorbele lui, nici măcar vocea, ci tăcerile dintre propoziții. Felul în care nu răspundea imediat. Cum își întorcea privirea înainte să spună ceva. De parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt — nu pentru el, ci pentru mine.
Apartamentul m-a primit cu o liniște prea bine pusă la punct. Soțul meu nu se întorsese încă de la serviciu. Sora mea plecase mai devreme, iar camerele păreau ciudat de goale — nu fiindcă lipseau lucruri, ci altfel, ca și cum cineva scosese din ele un sprijin nevăzut cu care eu mă obișnuisem fără să-mi dau seama.
Am intrat în bucătărie, am pus ibricul la încălzit și am deschis fereastra. Aerul era mai rece decât la mare, iar în el se ghicea deja toamna — nu aspră, nu grăbită, ci discretă, abia simțită, ca primele linii fine din colțul ochilor.
Atunci l-am văzut.
Pe masă se afla un plic.
Un plic obișnuit, gros, fără timbru. Numele meu era scris cu o mână atentă, ușor înclinată. Am știut pe loc: nu era scrisul soțului meu. El scria altfel — repede, neglijent, de parcă voia să termine cât mai curând ideea și nu se mai interesa de forma ei.
Nu m-am grăbit să-l deschid. Mă încerca o senzație stranie — nu frică, nici neliniște, ci ceva mai subțire, ca presiunea aceea din tâmple înainte să se schimbe vremea. Am trecut cu degetele peste hârtie, i-am simțit asperitatea, de parcă speram să citesc ce era înăuntru prin suprafața ei.
Apa a început să fiarbă.
Am stins focul, dar n-am turnat nimic în cană.
Abia atunci am rupt marginea plicului.
Înăuntru era o coală îndoită în două.
Și o fotografie.
Mai întâi la ea m-am uitat.
În imagine era plaja. Plaja noastră. Aceeași linie a valurilor, ușor curbată, ca un zâmbet pe care cineva nu apucase să-l termine. Lumina serii era moale, aproape chihlimbarie. Și eu.
Stăteam chiar lângă apă, întoarsă pe jumătate, ca și cum cineva m-ar fi strigat. Fața mi se vedea prea limpede — prea exact pentru o fotografie făcută întâmplător. Priveam direct în obiectiv.
Dar eu nu țineam minte acea clipă.
Nu-mi aminteam ca cineva să mă fi fotografiat de atât de aproape.
Și, mai ales, lângă mine nu era nimeni.
Deși știam sigur: în seara aceea nu fusesem singură.
Am desfăcut încet foaia.
Pe ea erau doar câteva rânduri.
„Ai spus că noi nu vom avea viitor.
Am fost de acord.
Dar nu ai precizat al cui viitor se termină.”
Am citit cuvintele de mai multe ori, iar sensul lor nu se limpezea. Dimpotrivă, se destrăma tot mai mult, ca cerneala atinsă de apă.
În apartament era liniște.
Prea adâncă.
M-am trezit ascultând nu sunetele, ci lipsa lor. Ca și cum dincolo de liniștea aceea se ascundea altceva, aproape imposibil de deslușit, dar deja aproape.
Am așezat fotografia pe masă.
Și abia atunci am observat detaliul pe care îl scăpasem la început.
În reflexia apei — acolo unde ar fi trebuit să se vadă doar tremurul orizontului — se contura o siluetă.
Neclară, aproape topită în luciri.
Dar era acolo.
Și nu mă privea pe mine.
Privea drept în obiectiv.
M-am întors brusc, de parcă puteam scăpa de privirea aceea, deși ea exista doar pe hârtie.
În clipa aceea s-a auzit cheia în ușa de la intrare.
Se întorsese soțul meu.
I-am recunoscut pașii — obișnuiți, grei, puțin obosiți. M-a strigat pe nume, așa cum o făcea în fiecare zi, cu aceeași intonație în care era mai multă deprindere decât interes adevărat.
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru că exact atunci am înțeles un lucru simplu, aproape evident, și tocmai de aceea mult mai înspăimântător.
Eu nu-i spusesem acelui bărbat unde locuiesc.
Nici adresa.
Nici orașul.
Nici măcar țara.
Am împăturit cu grijă scrisoarea, am pus-o înapoi în plic și am ascuns totul în sertarul mesei.
Când soțul meu a intrat în bucătărie, eu stăteam deja lângă fereastră, ca și cum în tot acest timp mă uitasem doar în curtea blocului.
— Cum a fost drumul? m-a întrebat el, scoțându-și paltonul.
M-am întors spre el și am zâmbit.
Și abia atunci am simțit că în mine se făcuse iar liniște.
Dar era o altă liniște.
Nu cea care vine după odihnă.
Ci aceea care se așază chiar înainte ca ceva să înceapă.
Soțul meu și-a lăsat geanta lângă perete și, fără să-și dea jos paltonul de tot, a intrat mai mult în bucătărie, parcă vrând să se asigure că, în lipsa mea, fiecare lucru rămăsese la locul lui. Privirea lui a trecut peste masă, peste fereastră, peste mâinile mele. Pentru o secundă a zăbovit mai mult decât de obicei, iar în pauza aceea scurtă a fost ceva greu de prins — ca și cum imaginea obișnuită a casei noastre făcuse o crăpătură subțire, aproape invizibilă, dar deja fără întoarcere.