— Ai slăbit, a spus el, nu ca întrebare, ci ca verdict.
Am ridicat doar din umeri. Era mai ușor așa decât să-i explic că, într-o singură săptămână, parcă ieșisem din propriul trup și mă întorsesem în el altfel — mai ușoară, dar nu mai liberă.
El și-a turnat apă, a băut câteva înghițituri și s-a întors spre fereastră. Stăteam unul lângă altul fără să ne privim, iar între noi atârna o tăcere nu grea, ci goală, asemenea unui coridor lung fără nicio ușă.
M-am gândit deodată că înainte nu observasem niciodată felul exact în care el tăcea. Tăcerea lui era densă, aproape materială; nu avea așteptare, nu ascundea sensuri. Pur și simplu exista — ca dulapul, ca pereții, ca masa.
Iar pe lângă ea, cealaltă tăcere — cea de la mare, respirând, plină de pauze și de lucruri nerostite — mi se părea acum aproape imposibilă.
— Încălzesc cina, am spus, doar ca să umplu cumva spațiul.
El a dat din cap.
Mă mișcam prin bucătărie încet și cu grijă, ca și cum în apropiere se afla ceva fragil și nevăzut, pe care l-aș fi putut atinge dintr-o mișcare greșită. Toate obiectele păreau ușor mutate, deși mintea îmi spunea că nimic nu se schimbase.
Când am deschis sertarul ca să iau tacâmurile, plicul era exact acolo unde îl pusesem. Numai că acum nu mai arăta ca un lucru întâmplător, ci ca centrul în jurul căruia începea să se construiască o realitate nouă.
Am trântit sertarul prea tare.
Soțul meu s-a întors.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Doar că… m-a obosit drumul.
A încuviințat din nou, însă prin privirea lui a trecut ceva asemănător îndoielii — rapid, ca o sclipire, dispărut pe loc.
Cina a trecut aproape fără cuvinte. Am vorbit despre lucruri obișnuite — serviciu, știri, cumpărături, fleacuri de casă. Răspundeam mecanic, de parcă rosteam un text pe care îl știam de mult. M-am poticnit o singură dată, când m-a întrebat:
— Era multă lume pe plajă?
— Nu, am zis. Aproape nimeni.
Era adevărat.
Și, în același timp, nu era.
Noaptea n-am putut adormi multă vreme.
Camera mi se părea prea cunoscută, prea clară în toate marginile ei. Stăteam întinsă pe spate, cu ochii în tavan, și ascultam respirația soțului meu — egală, adâncă, sigură. Semăna cu un metronom care măsura un timp ce nu mai părea al meu.
Am închis ochii.
Și aproape imediat am văzut apa.
Nu ca pe o amintire, ci ca pe o senzație — rece, densă, învăluitoare. Iar în senzația aceea mai era ceva. Prezența cuiva. Nu lângă mine — mai adânc, ca și cum locuia chiar în miezul amintirii.
Am deschis brusc ochii.
În cameră era întuneric.
Dar nu de tot.
Pe sub ușa dinspre hol intra o dungă palidă de lumină.
Am ascultat.
Liniște.
Aceeași — nouă.
M-am ridicat cu grijă, încercând să nu-mi trezesc soțul, și am ieșit pe hol.
Lumina venea din bucătărie.
Știam sigur că o stinsesem.
Dintr-un motiv ciudat, inima nu mi-a luat-o la goană. Dimpotrivă, bătea prea calm, ca și cum ceea ce se întâmpla nu cerea nicio reacție.
M-am apropiat de bucătărie și m-am oprit în prag.
Mai întâi am văzut masa.
Apoi scaunul.
Și abia după aceea — plicul.
Nu mai era în sertar.
Era pe masă.
Lângă el se afla fotografia.
Am făcut un pas.
Apoi încă unul.
Aerul devenise compact, ca înaintea unei furtuni.
Fotografia era cu fața în sus.
Dar nu mai era aceeași fotografie.
Am înțeles imediat — nu cu mintea, ci printr-un impuls interior, ca atunci când o melodie cunoscută sună deodată într-o tonalitate străină.
În poză eu eram tot lângă apă.
Aceeași seară.
Aceeași întoarcere a capului.
Numai că acum lângă mine era el.
Limpede.
Aproape.
Mâna lui o atingea pe a mea — nu mă ținea, doar mă atingea foarte ușor, ca și cum verifica dacă sunt reală.
Nu privea în obiectiv.
Mă privea pe mine.
M-am aplecat mai aproape.
Și abia atunci am văzut încă un detaliu.
În reflexia apei nu mai era silueta aceea neclară.
Acolo ne oglindeam amândoi.
Iar în spatele nostru era gol.
Fără orizont.
Fără țărm.
Ca și cum marea nu se mai termina nicăieri.
M-am îndreptat încet.
Și chiar atunci, în spatele meu, s-a auzit o voce:
— Totuși ai deschis.
M-am întors.
El stătea în ușă.
Același.
În aceleași haine în care îl văzusem în ultima seară de la mare.
Uscat.
Liniștit.
Ca și cum distanța și timpul nu fuseseră decât niște convenții pe care el alesese să nu le bage în seamă.
Nu am țipat.
Nu m-am dat înapoi.
Doar m-am uitat la el, încercând să înțeleg ce anume se schimbase în mine atât de mult, încât toate acestea deveniseră posibile.
— Cum ai… am început, dar el a clătinat abia vizibil din cap.
— Nu asta e întrebarea cea mai importantă.
A făcut un pas mai aproape, iar parchetul de sub tălpile lui nu a scârțâit.
— Ai crezut că poți lăsa totul acolo, a spus încet. Dar ai luat cu tine.
— Ce anume?
M-a privit la fel ca atunci: atent, prudent, aproape cu blândețe.
— Pe tine.
Cuvântul a căzut neașteptat de greu.
Mi-am coborât ochii spre fotografie.
Apoi m-am uitat iar la el.
— Nu se poate, am spus, dar vocea mea nu mai avea siguranță.
— Ai văzut deja ce nu se poate, mi-a răspuns. Doar că, deocamdată, îi dai alte nume.
Din dormitor s-a auzit patul scârțâind.
Soțul meu.