Sezonul se apropia deja de sfârșit.
Îmi repetam asta în gând aproape fără să-mi dau seama — ca pe o rugăciune din care credința plecase de mult, dar în care ritmul rămăsese, încăpățânat, același. În vagon mirosea a fier, a parfumuri străine și a toamnă obosită. Dincolo de geam fugeau câmpuri palide, case risipite, iar totul era atât de cunoscut, încât aproape ștergea din mine serile petrecute lângă mare. Aproape.
Memoria seamănă uneori cu apa: dacă slăbești pentru o clipă zăgazul dinăuntru, începe să se strecoare, tăcută, stăruitoare, până umple fiecare colț. Mă surprindeam amintindu-mi nu vorbele lui, nici măcar glasul, ci liniștile dintre propoziții. Felul în care tăcea. Cum își întorcea privirea înainte să răspundă. De parcă ar fi cântărit ceva — nu pentru el, ci pentru mine.
Apartamentul m-a primit cu o liniște prea bine așezată. Soțul meu nu se întorsese încă de la serviciu. Sora mea plecase mai devreme, iar casa părea ciudat de goală — nu pentru că lipseau lucruri, ci altfel, ca și cum cineva scosese din ea un sprijin nevăzut, de care mă obișnuisem să mă țin fără să știu.
Am intrat în bucătărie, am pus ibricul la încălzit și am deschis fereastra. Aerul era mai rece decât la mare, iar în el se simțea deja toamna — nu aprinsă, nu tăioasă, ci domoală, abia ghicită, ca primele linii fine de lângă ochi.
Atunci l-am văzut.
Pe masă se afla un plic.
Un plic obișnuit, gros, fără timbru. Numele meu era scris îngrijit, cu litere ușor înclinate. Am știut imediat: nu era scrisul soțului meu. Al lui era altfel — grăbit, neglijent, ca și cum ar fi vrut să termine repede gândul și nu l-ar fi interesat prea mult forma lui.
Nu m-am grăbit să-l deschid. Senzația era stranie — nu frică, nu neliniște, ci ceva mai subțire, ca o apăsare ușoară în tâmple înainte să se schimbe vremea. Am trecut cu degetele peste hârtie, i-am simțit asprimea, de parcă aș fi sperat să citesc prin ea ce ascundea.
Ibricul a început să fiarbă.
L-am luat de pe foc, dar nu mi-am mai turnat apă.
Abia după aceea am desfăcut plicul.
Înăuntru era o foaie îndoită în două.
Și o fotografie.
Pe ea am privit-o prima.
În imagine era plaja. Plaja noastră. Aceeași linie a valurilor, ușor curbată, ca un zâmbet pe care cineva nu apucase să-l termine. Lumina de seară — blândă, aproape chihlimbarie. Și eu.
Stăteam chiar lângă apă, întoarsă pe jumătate, de parcă m-ar fi strigat cineva. Chipul mi se vedea prea clar — prea exact pentru o fotografie făcută întâmplător. Priveam drept spre obiectiv.
Dar nu-mi aminteam acel moment.
Nu-mi aminteam să mă fi fotografiat cineva atât de aproape.
Și, mai ales, în fotografie nu se afla nimeni lângă mine.
Deși știam sigur: în seara aceea nu fusesem singură.
Am desfăcut încet foaia.
Pe ea erau doar câteva rânduri.
„Ai spus că noi nu vom avea viitor.
Am fost de acord.
Dar n-ai precizat al cui viitor se va sfârși, de fapt.”
Am citit cuvintele iar și iar, dar înțelesul lor nu devenea mai limpede. Dimpotrivă, parcă se lăbărța, ca cerneala peste care a căzut apă.
În apartament era liniște.
Prea adâncă.
Mi-am dat seama brusc că ascultam — nu sunetele, ci lipsa lor. Ca și cum dincolo de tăcerea aceea s-ar fi ascuns ceva, aproape de neobservat, dar deja foarte aproape.
Am pus fotografia pe masă.
Și abia atunci am observat amănuntul pe care îl trecusem cu vederea.
În reflexia apei — acolo unde ar fi trebuit să se vadă doar linia tremurată a orizontului — se contura o siluetă.
Neclară, aproape topită în luciri.
Dar era acolo.
Și nu se uita la mine.
Se uita drept în obiectiv.
M-am întors brusc, de parcă puteam să scap de privirea aceea, deși ea exista numai pe hârtie.
În clipa aceea a pocnit încuietoarea ușii de la intrare.
Se întorsese soțul meu.
I-am auzit pașii — cunoscuți, grei, puțin obosiți. M-a strigat pe nume, așa cum mă striga în fiecare zi, cu aceeași intonație în care era mai multă obișnuință decât interes adevărat.
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru că tocmai atunci am înțeles un lucru simplu — aproape evident, și tocmai de aceea și mai înspăimântător.
Nu-i spusesem acelui bărbat unde locuiesc.
Nici adresa.
Nici orașul.
Nici măcar țara.
Am împăturit cu grijă scrisoarea, am pus-o înapoi în plic și am ascuns-o în sertarul mesei.
Când soțul meu a intrat în bucătărie, eu stăteam deja lângă fereastră, ca și cum în tot acel timp nu făcusem decât să privesc în curte.
— Cum a fost drumul? m-a întrebat, scoțându-și paltonul.
M-am întors spre el și am zâmbit.
Abia atunci am simțit că înăuntrul meu se făcuse din nou liniște.
Dar era o altă liniște.
Nu aceea care vine după odihnă.
Ci aceea care se lasă înainte ca ceva să înceapă.
Soțul meu și-a pus geanta lângă perete și, fără să-și scoată paltonul până la capăt, a intrat în bucătărie — de parcă voia să se convingă că, în lipsa mea, toate rămăseseră la locul lor. Privirea i-a alunecat peste masă, peste fereastră, peste mâinile mele. Pentru o clipă a zăbovit mai mult decât de obicei, iar în pauza aceea scurtă era ceva aproape imperceptibil — ca și cum tabloul familiar crăpase fin, abia vizibil, dar pentru totdeauna.