— Ai slăbit, a spus el, nu ca întrebare, ci ca o constatare.
Eu doar am ridicat din umeri. Era mai ușor decât să-i explic că, în săptămâna aceea, parcă ieșisem din propriul trup și mă întorsesem în el alta — mai ușoară, dar nu mai liberă.
Și-a turnat apă, a băut și s-a întors cu fața spre fereastră. Stăteam unul lângă altul fără să ne privim, iar între noi atârna o tăcere — nu grea, ci goală, ca un coridor lung fără nicio ușă.
M-am gândit deodată că nu observasem niciodată felul exact în care tăcea el. Tăcerea lui era densă, aproape materială; nu avea așteptare, nici înțeles ascuns. Pur și simplu exista — ca dulapul, ca pereții, ca masa.
Iar pe fundalul ei, cealaltă tăcere — aceea de la mare, respirând, plină de pauze și de lucruri nerostite — părea acum aproape imposibilă.
— Încălzesc cina, am spus, doar ca să umplu cu ceva spațiul dintre noi.
El a dat din cap.
Mă mișcam prin bucătărie încet și cu grijă, de parcă lângă mine se afla ceva fragil și nevăzut, pe care l-aș fi putut lovi cu un gest neatent. Toate obiectele păreau ușor deplasate, deși mintea îmi spunea limpede: nu se schimbase nimic.
Când am deschis sertarul ca să iau tacâmurile, plicul era exact acolo unde îl lăsasem. Numai că acum nu mai părea un lucru întâmplător, ci centrul în jurul căruia începea să se ridice o realitate nouă.
Am trântit sertarul prea tare.
Soțul meu s-a întors spre mine.
— E totul în regulă?
— Da, doar că… drumul m-a obosit.
A dat din nou din cap, însă în ochii lui a trecut ceva asemănător îndoielii — rapid, ca o scânteie, și dispărut pe loc.
Cina a trecut aproape în tăcere. Am vorbit despre lucruri obișnuite — serviciu, știri, mărunțișuri de casă. Răspundeam mecanic, ca și cum rosteam un text învățat de mult pe dinafară. M-am poticnit o singură dată, când el a întrebat:
— Era multă lume pe plajă?
— Nu, am spus. Aproape nimeni.
Era adevărat.
Și, în același timp, nu era.
Noaptea nu am putut adormi multă vreme.
Camera îmi părea prea cunoscută, prea exactă în marginile ei. Stăteam întinsă pe spate, priveam tavanul și ascultam respirația soțului meu — egală, adâncă, sigură. Semăna cu un metronom care măsura un timp pe care nu-l mai simțeam al meu.
Am închis ochii.
Și aproape imediat am văzut apa.
Nu ca pe o amintire, ci ca pe o senzație — rece, densă, învăluitoare. Și înăuntrul ei mai era ceva. Prezența cuiva. Nu alături — mai adânc, ca și cum trăia chiar în miezul amintirii.
Am deschis ochii brusc.
În cameră era întuneric.
Dar nu deplin.
Pe sub ușa spre hol pătrundea o dâră slabă de lumină.
Am ascultat.
Tăcere.
Aceeași — nouă.
M-am ridicat încet, având grijă să nu-mi trezesc soțul, și am ieșit pe hol.
Lumina venea din bucătărie.
Țineam minte cu certitudine că o stinsesem.
Inima, nu știu de ce, nu a început să bată mai repede. Dimpotrivă, bătea prea calm, ca și cum ceea ce se întâmpla nu cerea nicio reacție din partea ei.
M-am apropiat de bucătărie și am încremenit în prag.
Mai întâi am văzut masa.
Apoi scaunul.
Și abia după aceea — plicul.
Nu era în sertar.
Stătea pe masă.
Lângă el — fotografia.
Am făcut un pas.
Apoi încă unul.
Aerul se îngroșase, ca înaintea unei furtuni.
Fotografia era așezată cu fața în sus.
Dar nu mai era aceeași fotografie.
Am priceput asta imediat — nu cu mintea, ci printr-o izbitură lăuntrică, așa cum recunoști o melodie când începe deodată într-o altă tonalitate.
În fotografie stăteam în continuare lângă apă.
Aceeași seară.
Aceeași întoarcere a capului.
Dar acum el era lângă mine.
Clar.
Aproape.
Mâna lui o atingea pe a mea — nu mă ținea, doar mă atingea abia simțit, ca și cum verifica dacă eram adevărată.
Nu privea spre obiectiv.
Mă privea pe mine.
M-am aplecat mai aproape.
Și numai atunci am văzut încă un amănunt.
În oglindirea apei nu mai exista silueta încețoșată.
Ne reflectam amândoi acolo.
Iar în spatele nostru — golul.
Fără orizont.
Fără țărm.
Ca și cum marea nu se mai termina nicăieri.
M-am îndreptat încet.
Și chiar atunci, în spatele meu, s-a auzit o voce:
— Tot ai deschis-o.
M-am întors.
El stătea în ușă.
Același.
În hainele în care îl văzusem în ultima seară de la mare.
Uscat.
Liniștit.
De parcă depărtarea și timpul nu erau decât niște convenții pe care hotărâse să nu le mai ia în seamă.
Nu am țipat.
Nu m-am dat înapoi.
Doar îl priveam, încercând să înțeleg ce anume se schimbase atât de mult în mine încât toate acestea deveniseră posibile.
— Cum ai… am început, dar el a clătinat aproape imperceptibil din cap.
— Nu asta e întrebarea cea mai importantă.
A făcut un pas spre mine, iar podeaua nu a scârțâit sub tălpile lui.
— Ai crezut că poți lăsa totul acolo, a spus el încet. Dar ai luat cu tine.
— Ce anume?
M-a privit la fel ca atunci: atent, prudent, aproape cu grijă.
— Pe tine.
Cuvântul a căzut neașteptat de greu.
Mi-am coborât privirea spre fotografie.
Apoi m-am uitat din nou la el.
— Nu se poate, am spus, dar vocea mea nu avea certitudine.
— Ai văzut deja imposibilul, mi-a răspuns. Doar că încă îl numești altfel.
În dormitor a scârțâit patul.
Soțul meu.