— Andi, tu chiar nu vezi că asta a întrecut orice limită? Raluca nu se mai putea stăpâni. Cu atât mai mult cu cât soțul ei stătea în fața ei cu o privire nedumerită, de parcă nu înțelegea deloc de ce izbucnise.
Sau poate înțelesese prea bine? Poate totul fusese gândit de la început așa: ea să-și lase ani din viață pe șantier, să bage acolo fiecare leu strâns cu trudă, iar la final să fie împinsă încet, cu zâmbetul pe buze, într-un colț al propriei case?
Raluca și Andrei nu urmaseră drumul obișnuit al prietenilor lor, care se înghesuiau să cumpere garsoniere sau apartamente mici, la prețuri amețitoare. Încă de pe vremea când erau doar iubiți, hotărâseră că, într-o zi, își vor ridica o casă. Li se părea mai logic, mai avantajos și, pe termen lung, mai potrivit pentru viața pe care și-o doreau. În loc de treizeci și ceva de metri pătrați, puteau avea aproape o sută zece, cu aceiași bani.
Acolo puteau crește copii în voie, puteau lua un câine, poate chiar două pisici, se gândea Raluca, fericită de fiecare dată când își imagina curtea plină de viață.
Norocul lor fusese că terenul exista deja. Îi aparținuse mătușii Ralucăi, tanti Doina, care, când a înțeles că tinerii chiar aveau planuri serioase, l-a trecut pe numele nepoatei.
— La nuntă n-am apucat să vă dau cine știe ce dar, le spusese ea. Să fie ăsta cadoul meu. Măcar să aveți unde să vă creșteți copiii. Terenul stă degeaba de douăzeci de ani, mai bine să vă folosească vouă.
Chiar și așa, nu fusese deloc ușor. Ca să mai economisească, cei doi făcuseră singuri o parte din muncă. Mergeau acolo după serviciu, lucrau sâmbăta și duminica, uneori pe vânt, alteori pe ploaie, cu palmele crăpate și spatele înțepenit.
Raluca ajunsese să folosească și banii primiți moștenire. După ce se vânduse apartamentul bunicii ei, partea care îi revenise o pusese, fără să clipească prea mult, în casă.
Dar când locuința fusese, în sfârșit, suficient de terminată încât să poată intra în ea, amândoi au simțit că fiecare seară petrecută printre saci de ciment și fiecare weekend pierdut meritase.
Sigur, casa nu era gata în cel mai strict sens al cuvântului. Mai rămăseseră mici lucruri de rezolvat, finisaje, detalii, colțuri care încă așteptau atenție. Însă se putea locui acolo. Se putea dormi, găti, primi oameni dragi. Iar pentru ei asta era deja o minune.
Începuseră să rămână peste noapte în casa nouă și să-și cheme prietenii în vizită. Singurul lucru care o durea pe Raluca era că părinții lui Andrei nu îi ajutaseră nici măcar o dată, deși fuseseră rugați de mai multe ori.
Pentru socri, mereu apărea câte ceva urgent. Nu veniseră nici la gard, nici la plantat tuia, nici măcar când trebuia adus frigiderul. Aveau un Duster încăpător și remorcă, exact ce le-ar fi trebuit tinerilor la casă, în afara orașului. Până la urmă, Raluca și Andrei plătiseră transport separat.
— Cum să fie mereu ocupați? Cu ce? Sunt pensionari amândoi! se mira Raluca, încercând să-și alunge iritarea.
— N-or să mintă chiar așa, răspundea Andrei, ridicând din umeri.
Raluca își spunea că, poate, oamenii chiar aveau treburile lor și că se nimerea prost de fiecare dată când ei cereau ajutor. Dar îndoiala rămânea acolo, mică și încăpățânată, ca un fir de praf sub pleoapă.
— Ralu, azi aduc televizorul cel nou. Poți să-l primești tu? întrebă Andrei într-o dimineață, pregătindu-se de serviciu și mușcând pe fugă dintr-o felie de pâine cu cașcaval, în bucătăria lor luminoasă.
— Da, sigur. Pe la ce oră?
— Au zis după prânz. Între trei și opt seara. Le-am dat numărul tău, au promis că sună cu o oră înainte.
— Bine. Uite, ți-am pus și caserola cu mâncare.
— Mulțumesc. Gata, am fugit, spuse Andrei, o sărută repede pe obraz și ieși grăbit.
Pe la patru după-amiaza, cineva bătu la ușă.
Raluca era convinsă că venise livrarea. I se păru ciudat doar că nu o sunase nimeni înainte, așa cum promiseseră.
Deschise ușa. În prag stăteau părinții lui Andrei, Elena și Gheorghe.
— Vai, rosti Raluca, luată complet prin surprindere, și în loc de salut nu reuși decât să scoată un oftat scurt.
— Bună, Ralucuța! Nu ne mai recunoști? V-ați ajuns, așa-i? zâmbi Elena larg, privind-o de sus până jos.
— Iertați-mă, bineînțeles că v-am recunoscut. Doar că nu mă așteptam să veniți.
— Și în casă ne primești? întrebă Gheorghe, făcându-i cu ochiul.
— Da, sigur, poftiți, spuse Raluca, încă buimacă, dându-se din ușă.
Socrii intrară în livingul mare, deschis spre bucătărie, și începură imediat să privească în jur, cu ochi iscoditori.
— Măi, dar frumos mai aveți aici! exclamă Elena, clătinând din cap cu admirație. Bine ați făcut că ați ridicat casă, nu că v-ați înghesuit într-un apartament. Casa e casă! Spațiu, aer, loc pentru toată lumea!
— Da… răspunse Raluca încet.
— Și noi când putem să ne mutăm în casa voastră nouă? întrebă Gheorghe direct, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.
— Poftim? se încordă Raluca.
— Păi, dacă tot ați terminat, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi la voi, explică el, de parcă lucrul era firesc.