— Noi nu prea am proiectat casa pentru patru persoane, spuse Raluca, tulburată de întrebare.
— Ei, ce suntem noi, boieri? râse socrul. O cameră ne ajunge cu vârf și îndesat!
— Ralucuțo, noi ne-am gândit să ne mai rotunjim și noi pensia, adăugă Elena. Dăm apartamentul nostru din bloc în chirie, dacă tot avem unde sta.
— Ați discutat asta cu Andrei? întrebă Raluca, simțind cum i se strânge stomacul. Ideea o respingea din toate fibrele ei.
— Încă nu, dar n-o să fie împotrivă. Îmi cunosc eu băiatul, spuse Gheorghe sigur pe el.
Raluca rămase fără cuvinte în fața unei asemenea îndrăzneli. Nu puseseră umărul la nimic, nici măcar o singură zi, iar acum voiau nu doar să se instaleze în casa lor, ci și să câștige bani de pe urma acestei mutări.
Nu găsi puterea să le răspundă pe loc. Se agăță cu disperare de gândul că Andrei va pune lucrurile la punct.
— Ce, suntem străini? se supără Gheorghe. Măcar un ceai puteai să ne pui pe masă!
— Da, desigur, murmură Raluca, supusă, de parcă nu s-ar fi aflat chiar în casa ei.
Socrii se așezară fără grabă la masa din bucătărie și își băură ceaiul, lăsându-se comod pe spate, ca și cum locul le aparținea deja. Atunci sună telefonul.
Șoferul de la livrare își ceru scuze că uitase să anunțe din timp și îi spuse că ajunsese în fața porții.
Raluca ieși să primească televizorul. Curierii duseră cutia mare în casă, o așezară lângă perete și plecară politicos.
— Aoleu, ce namilă! se minună Gheorghe. Unde îl puneți?
— Aici, spuse Raluca, arătând spre peretele gol.
— Perfect! Seara stăm pe canapea și ne uităm la știri.
— De fapt, nu aveam de gând să tragem antenă.
— Hai, măi, ce glumă-i asta? Și la ce vă uitați? La ecran negru?
— Nu. Filme, seriale, clipuri, aplicații. Acum nu se mai uită aproape nimeni la televizor așa. Poate doar oamenii foarte în vârstă, spuse Raluca, ridicând din umeri.
— Atunci noi suntem ăia! râse Elena. Lasă, vorbesc eu cu Andrei să ne pună antenă.
Raluca începuse să numere minutele până la întoarcerea soțului. Se ruga în gând să nu rămână peste program. Din fericire, mașina lui se auzi în curte la ora obișnuită.
— A venit Andrei! spuse ea repede, de parcă vestea o salva.
Se repezi spre hol să-l întâmpine.
— Ai tăi au venit și vor să se mute la noi, îi șopti ea, cu brațele în jurul gâtului lui.
— Ce?! izbucni Andrei.
— Vorbește mai încet. Îți spun ei imediat.
— De când până când? întrebă el, intrând în living.
— Am venit și noi să vedem palatul vostru, zise Gheorghe, mulțumit. Ne place. Foarte frumos v-a ieșit!
— Care palat? Când o să apară un copil, o să ni se pară și nouă casa mică, răspunse Andrei cu prudență.
— Ei, lasă, nu exagera! Aveți sus încă două camere, interveni Elena.
— Da. Una va fi camera copilului, cealaltă e pentru musafiri. La noi rămân des prieteni peste noapte, mai facem câte o petrecere. Suntem tineri, zâmbi Andrei.
— A, dar nouă nu ne place gălăgia, spuse Elena, aruncându-i o privire soțului.
— Așa e. Va trebui să fiți și voi mai cuminți, aprobă Gheorghe.
— De ce ar trebui? se miră Andrei, privindu-i fix.
— I-am spus deja Ralucăi. Vrem să ne mutăm la voi, iar apartamentul nostru să-l închiriem. Mai facem și noi un ban în plus, declară Gheorghe cu o siguranță care o făcu pe Raluca să-și muște buza.
— Nu avem loc, răspunse Andrei simplu, ridicând din umeri.
— Măi, băiatule, cum poți să spui așa ceva? Pentru părinții tăi chiar nu se găsește o cameră? se jelui Elena.
— Pentru părinții mei s-a găsit vreodată timp să ne ajute? întrebă Andrei tăios. Nici frigiderul n-ați putut să ni-l aduceți! N-ați trecut pe aici nici măcar o dată când aveam nevoie de voi, iar acum vreți să câștigați bani stând în casa noastră? Nu, mamă. Nu merge așa. Vă iubesc, firește, dar loc pentru voi aici nu este.
Gheorghe și Elena se priviră scurt.
— Hai, Elena, mergem, spuse bărbatul sec.
— Hai.
Se ridicară în tăcere, cu spatele drept și chipurile împietrite, apoi se îndreptară spre ieșire cu o mândrie rănită, de parcă ei fuseseră cei nedreptățiți.
Când mașina lor dispăru de pe alee, Raluca se repezi la Andrei și îl îmbrățișă strâns.
— Îți mulțumesc enorm! Sincer, mi-a fost teamă că o să le iei partea. Sunt părinții tăi, până la urmă!
— De ce aș fi făcut asta? Am văzut cât te durea de fiecare dată când refuzau să ne ajute. De ce ar trebui să îi primesc aici pentru un motiv atât de absurd? „Vrem să mai câștigăm ceva” e un motiv să te muți peste copiii tăi?
— Mulțumesc, repetă Raluca, lipindu-se și mai tare de el.
— N-ai pentru ce, zâmbi Andrei. Dar, ca semn de recunoștință, poți să-mi dai ceva de mâncare. Mor de foame.