— Când ne putem muta în casa voastră cea nouă? — au întrebat socrii direct, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
— Poftim? — a încremenit Ioana.
— Păi, dacă ați terminat totul, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi la voi.
— Andrei, îți dai seama că asta întrece orice limită? — Ioana nu-și mai putea ține vocea sub control, mai ales că soțul ei se prefăcea că nu pricepe de ce era atât de tulburată.
Și dacă, de fapt, totul fusese calculat dinainte? Dacă o lăsaseră să-și rupă câțiva ani din viață pe șantier, să bage acolo toți banii ei munciți, ca apoi să vină liniștiți și să se așeze în casa pentru care ea plătise cu sănătate, lacrimi și nopți nedormite?
Cei doi nu vruseseră să facă precum prietenii lor, care se înghesuiau în garsoniere scumpe, cumpărate cu credite uriașe. Încă de pe vremea când Andrei și Ioana erau doar logodiți, hotărâseră că, într-o zi, își vor ridica o casă. Li se păruse mai înțelept, mai avantajos și, pe termen lung, mult mai omenesc. În loc de treizeci de metri pătrați într-un bloc aglomerat, puteau avea o sută zece metri pentru aceiași bani.
Acolo ar fi fost loc pentru copii, pentru o curte, pentru un câine, poate chiar și pentru câteva pisici, își spunea Ioana cu inima plină.
Norocul lor fusese terenul. Bucata aceea de pământ îi aparținuse mătușii Ioanei, tanti Rodica, iar femeia i-o trecuse pe nume nepoatei când înțelesese că tinerii nu visau doar de dragul visului, ci chiar aveau planuri serioase.
— La nuntă nu v-am dat mare lucru, dragii mei, așa că asta să fie partea mea. Să aveți unde să vă creșteți copiii. Oricum pământul stă degeaba de douăzeci de ani, măcar vouă să vă fie de folos, le spusese ea.
Dar chiar și cu terenul primit, drumul nu fusese deloc ușor. Ca să economisească, Ioana și Andrei făcuseră singuri o parte din lucrări. Mergeau pe șantier după serviciu, sâmbăta, duminica, uneori și pe ploaie, cu mâinile înghețate și hainele pline de praf.
Ioana fusese nevoită să umble și la moștenirea ei. Primise niște bani după vânzarea apartamentului bunicii din Ploiești, iar suma aceea, pe care o păstrase ca pe o plasă de siguranță, ajunsese aproape toată în ziduri, instalații și finisaje.
Însă când casa a fost, în sfârșit, locuibilă, au simțit amândoi că fiecare efort avusese rost.
Sigur, nu era totul perfect. Mai rămăseseră detalii de terminat, colțuri de reparat, lucruri de montat, mici lucrări care se adunau una peste alta. Dar simplul fapt că puteau dormi acolo, găti în bucătăria lor și se puteau trezi dimineața privind spre curte îi umplea de bucurie.
Începuseră deja să rămână peste noapte în casa nouă și să cheme prieteni în vizită. Un singur lucru o durea pe Ioana: părinții lui Andrei nu-i ajutaseră nici măcar o dată, deși fuseseră rugați de mai multe ori.
Ba aveau treabă, ba erau plecați, ba îi durea spatele, ba trebuiau să meargă nu se știe unde. Nu veniseră nici la gard, nici când trebuiau plantați brazii de lângă alee, nici măcar când trebuia adus frigiderul. Și aveau o Dacie Duster cu remorcă, exact ce le-ar fi trebuit tinerilor pentru drumurile de la oraș la casă. Până la urmă, Ioana și Andrei plătiseră transport separat.
— Chiar sunt mereu ocupați? Dar cu ce? Doar sunt pensionari! — se mira Ioana, fără să-și poată ascunde amărăciunea.
— N-or fi mințind chiar de fiecare dată, — ridica Andrei din umeri.
Ioana încerca să-și spună că poate oamenii chiar aveau motivele lor. Poate pur și simplu nu se potriveau zilele, poate îi prindeau mereu într-un moment prost. Dar undeva, în adâncul sufletului, un vierme mic al îndoielii nu-i dădea pace.
— Ioana, azi aduc televizorul cel nou. Poți să-l primești tu? — o întrebă Andrei într-o dimineață, în timp ce se pregătea de serviciu și mușca grăbit dintr-un sendviș, sprijinit de blatul deschis la culoare al bucătăriei.
— Da, sigur. Pe la ce oră?
— Au zis după-amiază. Între 15:00 și 20:00. Le-am dat numărul tău, au promis că sună cu o oră înainte.
— Bine. Ți-am pus și pachetul pentru prânz.
— Mulțumesc. Am fugit, că întârzii, — spuse Andrei, o sărută pe obraz și ieși în grabă.
Pe la ora patru, cineva bătu la ușă.
Ioana era convinsă că sosise livrarea. I se păru ciudat doar că nimeni nu sunase înainte, așa cum promiseseră.
Deschise ușa și rămase nemișcată. În prag stăteau părinții lui Andrei: doamna Maria Ionescu și domnul Gheorghe Ionescu.
— O! — scăpă Ioana, atât de luată prin surprindere, încât în loc de salut doar oftă scurt.
— Bună, Ioana dragă! Ce-i cu tine, nu ne mai recunoști? V-ați îmbogățit și nu mai primiți rudele? — zâmbi doamna Maria.
— Iertați-mă, sigur că v-am recunoscut. Doar că nu mă așteptam să veniți.
— Și în casă ne lași? — întrebă Gheorghe, făcându-i cu ochiul.
— Da, da, poftiți, vă rog, — se dezmetici Ioana și se dădu la o parte.
Socrii intrară în livingul mare, care se deschidea spre zona de bucătărie, și începură să privească în jur cu o curiozitate aproape stăpână.
— Vai, ce frumos e la voi! — clătină doamna Maria din cap, impresionată. — Bine ați făcut că ați ridicat casă, nu că v-ați luat apartament. Casa e altceva: serioasă, spațioasă, cu aer. E loc pentru toată lumea!
— Da… — încuviință Ioana, fără să știe ce să răspundă.
— Când ne putem muta în casa voastră cea nouă? — întrebă deodată Gheorghe, fără să-și piardă zâmbetul.
— Poftim? — Ioana simți cum i se strânge stomacul.
— Păi, dacă ați terminat, ne-am gândit că nu mai durează mult până ne chemați și pe noi aici, — explică el cu o liniște care o făcu să se simtă de parcă ea era cea care nu pricepea ceva evident.
— Noi nu am gândit casa pentru patru persoane, — spuse Ioana, derutată și tot mai neliniștită.
— Ei, hai, ce suntem noi, boieri? Ne ajunge o cameră, nu cerem palat! — râse socrul.
— Ioana, noi ne-am făcut un calcul, — interveni doamna Maria, așezându-și poșeta pe scaun. — Dacă ne mutăm aici, putem da apartamentul nostru din București în chirie. Ar mai intra și la noi un ban pe lângă pensie.
— Ați vorbit cu Andrei despre asta? — întrebă Ioana, iar în vocea ei apăru deja o răceală pe care nu o mai putea ascunde.
— Încă nu, dar nu cred că o să fie împotrivă. E băiatul nostru, — răspunse Gheorghe sigur pe el.
Ioana amuți. O asemenea îndrăzneală o lăsase fără cuvinte. Nu ridicaseră un deget când ea și Andrei se chinuiau cu șantierul, nu veniseră nici măcar într-o zi să le dea o mână de ajutor, iar acum se prezentau ca și cum li se cuvenea un loc în casa lor. Mai mult, voiau să câștige bani din apartamentul propriu, locuind pe munca altora.
Femeia nu găsi atunci puterea să-i oprească din scurt. În sufletul ei, toată speranța se agăță de Andrei.
— Ce suntem noi, străini? — se supără Gheorghe, văzând că nora tace. — Măcar un ceai ne dai și nouă?
— Da, sigur, — răspunse Ioana supus, deși îi venea să plângă de furie.
Socrii se așezară comod la masă și băură ceaiul fără grabă, ca niște oameni care deja își aleseseră locul în casă. Tocmai atunci sună telefonul.
Șoferul de la livrare își ceru scuze că uitase să anunțe din timp și îi spuse Ioanei că ajunsese în fața porții.
Ioana ieși să primească televizorul. Curierii aduseră cutia mare în living, o sprijiniră de perete și plecară politicos.
— Uau, ce imens e! — se entuziasmă Gheorghe. — Unde îl puneți?
— Aici, — arătă Ioana spre peretele gol.
— Perfect! Seara stăm pe canapea și ne uităm la știri.
— De fapt, nu plănuiam să punem cablu clasic sau antenă.
— Ha! Ce glumă bună! Și atunci la ce vă uitați? La ecran negru?
— La filme, seriale, clipuri, aplicații. Acum așa se folosește televizorul. La programe obișnuite se mai uită doar oamenii foarte în vârstă, — spuse Ioana, ridicând ușor din umeri.
— Atunci noi suntem ăia! — râse doamna Maria. — Lasă că vorbesc eu cu Andrei să ne tragă cablu cum trebuie.
Ioana număra minutele până la întoarcerea soțului și se ruga în gând să nu întârzie. Din fericire, mașina lui intră în curte exact la ora obișnuită.
— A venit Andrei! — spuse ea aproape prea repede, auzind motorul.
Se repezi spre ușă să-l întâmpine.
— Părinții tăi sunt aici și vor să se mute la noi, — îi șopti ea, agățându-i brațele de gât.
— Ce?! — izbucni Andrei.
— Mai încet. Îți spun ei imediat.
— De când există planul ăsta? — întrebă Andrei, intrând în living.
— Am venit și noi să vedem palatul vostru, — spuse Gheorghe aprobator. — Ne place. Ne place foarte mult.
— Ce palat? Când o să apară și un copil, o să ni se pară casa mică, — răspunse Andrei, prudent.
— Ei, nu mai spune! Sus aveți încă două camere! — interveni doamna Maria.
— Da. Una va fi camera copilului, iar cealaltă e pentru musafiri. Prietenii noștri rămân des peste noapte, mai facem petreceri, mai stăm până târziu. Suntem tineri, — zâmbi Andrei.
— Vai, dar noi nu suportăm gălăgia, — spuse doamna Maria, uitându-se spre soțul ei.
— Da, va trebui să fiți mai liniștiți, — confirmă Gheorghe, ca și cum stabilise deja o regulă.
— Cum adică va trebui? — se miră Andrei, iar zâmbetul îi dispăru.
— I-am spus deja Ioanei. Vrem să venim aici, iar apartamentul nostru să-l închiriem. Mai câștigăm și noi ceva, — declară Gheorghe fără nicio urmă de jenă.
— La noi nu este loc, — răspunse Andrei sec, ridicând din umeri.
— Fiule, cum poți spune așa ceva? Chiar nu se găsește un colț pentru părinții tăi? — se văită doamna Maria, ducând mâna la piept.
— Dar părinții mei și-au găsit timp să ne ajute? — întrebă Andrei, privind-o drept în ochi. — N-ați putut nici măcar să aduceți frigiderul. Nu ați venit aici o singură dată când munceam. Iar acum vreți să locuiți în casa noastră ca să faceți bani din apartamentul vostru? Nu, mamă. Nu, tată. Așa ceva nu merge. Vă iubesc, sunteți părinții mei, dar loc pentru voi aici nu avem.
Gheorghe și Maria se priviră scurt. Pentru prima dată în acea zi, siguranța lor se clătină.
— Hai, Mario, plecăm, — spuse tatăl, tăios.
— Hai.
S-au ridicat în tăcere, cu demnitatea rănită, și au pornit spre ușă fără să mai privească înapoi.
După ce mașina lor a ieșit din curte, Ioana s-a aruncat în brațele lui Andrei și l-a strâns cu toată puterea.
— Îți mulțumesc enorm. Sincer, mi-a fost teamă că le vei lua apărarea. Sunt părinții tăi…
— De ce aș fi făcut asta? Am văzut de câte ori ai suferit când ne refuzau. Am văzut cum te durea când ne lăsau singuri. De ce ar trebui să-i primim acum, mai ales pentru un motiv atât de absurd? „Vrem să mai câștigăm ceva.” Ăsta e motiv să se mute cineva peste noi?
— Mulțumesc, — șopti Ioana, lipindu-se și mai tare de el.
— N-ai pentru ce, — zâmbi Andrei. — Dar dacă vrei neapărat să-mi arăți recunoștință, pune-mi ceva de mâncare. Mor de foame.