— Da… — încuviință Ioana, fără să știe ce să răspundă.
— Când ne putem muta în casa voastră cea nouă? — întrebă deodată Gheorghe, fără să-și piardă zâmbetul.
— Poftim? — Ioana simți cum i se strânge stomacul.
— Păi, dacă ați terminat, ne-am gândit că nu mai durează mult până ne chemați și pe noi aici, — explică el cu o liniște care o făcu să se simtă de parcă ea era cea care nu pricepea ceva evident.
— Noi nu am gândit casa pentru patru persoane, — spuse Ioana, derutată și tot mai neliniștită.
— Ei, hai, ce suntem noi, boieri? Ne ajunge o cameră, nu cerem palat! — râse socrul.
— Ioana, noi ne-am făcut un calcul, — interveni doamna Maria, așezându-și poșeta pe scaun. — Dacă ne mutăm aici, putem da apartamentul nostru din București în chirie. Ar mai intra și la noi un ban pe lângă pensie.
— Ați vorbit cu Andrei despre asta? — întrebă Ioana, iar în vocea ei apăru deja o răceală pe care nu o mai putea ascunde.
— Încă nu, dar nu cred că o să fie împotrivă. E băiatul nostru, — răspunse Gheorghe sigur pe el.
Ioana amuți. O asemenea îndrăzneală o lăsase fără cuvinte. Nu ridicaseră un deget când ea și Andrei se chinuiau cu șantierul, nu veniseră nici măcar într-o zi să le dea o mână de ajutor, iar acum se prezentau ca și cum li se cuvenea un loc în casa lor. Mai mult, voiau să câștige bani din apartamentul propriu, locuind pe munca altora.
Femeia nu găsi atunci puterea să-i oprească din scurt. În sufletul ei, toată speranța se agăță de Andrei.
— Ce suntem noi, străini? — se supără Gheorghe, văzând că nora tace. — Măcar un ceai ne dai și nouă?
— Da, sigur, — răspunse Ioana supus, deși îi venea să plângă de furie.
Socrii se așezară comod la masă și băură ceaiul fără grabă, ca niște oameni care deja își aleseseră locul în casă. Tocmai atunci sună telefonul.
Șoferul de la livrare își ceru scuze că uitase să anunțe din timp și îi spuse Ioanei că ajunsese în fața porții.
Ioana ieși să primească televizorul. Curierii aduseră cutia mare în living, o sprijiniră de perete și plecară politicos.
— Uau, ce imens e! — se entuziasmă Gheorghe. — Unde îl puneți?
— Aici, — arătă Ioana spre peretele gol.
— Perfect! Seara stăm pe canapea și ne uităm la știri.
— De fapt, nu plănuiam să punem cablu clasic sau antenă.
— Ha! Ce glumă bună! Și atunci la ce vă uitați? La ecran negru?
— La filme, seriale, clipuri, aplicații. Acum așa se folosește televizorul. La programe obișnuite se mai uită doar oamenii foarte în vârstă, — spuse Ioana, ridicând ușor din umeri.
— Atunci noi suntem ăia! — râse doamna Maria. — Lasă că vorbesc eu cu Andrei să ne tragă cablu cum trebuie.
Ioana număra minutele până la întoarcerea soțului și se ruga în gând să nu întârzie. Din fericire, mașina lui intră în curte exact la ora obișnuită.
— A venit Andrei! — spuse ea aproape prea repede, auzind motorul.
Se repezi spre ușă să-l întâmpine.
— Părinții tăi sunt aici și vor să se mute la noi, — îi șopti ea, agățându-i brațele de gât.
— Ce?! — izbucni Andrei.
— Mai încet. Îți spun ei imediat.
— De când există planul ăsta? — întrebă Andrei, intrând în living.
— Am venit și noi să vedem palatul vostru, — spuse Gheorghe aprobator. — Ne place. Ne place foarte mult.
— Ce palat? Când o să apară și un copil, o să ni se pară casa mică, — răspunse Andrei, prudent.
— Ei, nu mai spune! Sus aveți încă două camere! — interveni doamna Maria.
— Da. Una va fi camera copilului, iar cealaltă e pentru musafiri. Prietenii noștri rămân des peste noapte, mai facem petreceri, mai stăm până târziu. Suntem tineri, — zâmbi Andrei.
— Vai, dar noi nu suportăm gălăgia, — spuse doamna Maria, uitându-se spre soțul ei.
— Da, va trebui să fiți mai liniștiți, — confirmă Gheorghe, ca și cum stabilise deja o regulă.
— Cum adică va trebui? — se miră Andrei, iar zâmbetul îi dispăru.
— I-am spus deja Ioanei. Vrem să venim aici, iar apartamentul nostru să-l închiriem. Mai câștigăm și noi ceva, — declară Gheorghe fără nicio urmă de jenă.
— La noi nu este loc, — răspunse Andrei sec, ridicând din umeri.
— Fiule, cum poți spune așa ceva? Chiar nu se găsește un colț pentru părinții tăi? — se văită doamna Maria, ducând mâna la piept.
— Dar părinții mei și-au găsit timp să ne ajute? — întrebă Andrei, privind-o drept în ochi. — N-ați putut nici măcar să aduceți frigiderul. Nu ați venit aici o singură dată când munceam. Iar acum vreți să locuiți în casa noastră ca să faceți bani din apartamentul vostru? Nu, mamă. Nu, tată. Așa ceva nu merge. Vă iubesc, sunteți părinții mei, dar loc pentru voi aici nu avem.
Gheorghe și Maria se priviră scurt. Pentru prima dată în acea zi, siguranța lor se clătină.
— Hai, Mario, plecăm, — spuse tatăl, tăios.
— Hai.
S-au ridicat în tăcere, cu demnitatea rănită, și au pornit spre ușă fără să mai privească înapoi.
După ce mașina lor a ieșit din curte, Ioana s-a aruncat în brațele lui Andrei și l-a strâns cu toată puterea.
— Îți mulțumesc enorm. Sincer, mi-a fost teamă că le vei lua apărarea. Sunt părinții tăi…
— De ce aș fi făcut asta? Am văzut de câte ori ai suferit când ne refuzau. Am văzut cum te durea când ne lăsau singuri. De ce ar trebui să-i primim acum, mai ales pentru un motiv atât de absurd? „Vrem să mai câștigăm ceva.” Ăsta e motiv să se mute cineva peste noi?
— Mulțumesc, — șopti Ioana, lipindu-se și mai tare de el.
— N-ai pentru ce, — zâmbi Andrei. — Dar dacă vrei neapărat să-mi arăți recunoștință, pune-mi ceva de mâncare. Mor de foame.