— Când ne putem muta în casa voastră cea nouă? — au întrebat socrii direct.
— Poftim?
— Adică, atunci când o să putem veni și noi să locuim în casa voastră? — au repetat socrii, ca și cum puneau cea mai firească întrebare din lume. Elena a simțit cum i se încordează tot trupul. — Păi, dacă ați terminat cu toate, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi la voi.
— Andrei, îți dai seama că asta întrece orice limită? — Elena nu mai reușea să-și țină vocea calmă, mai ales că soțul ei se prefăcea de parcă nu pricepea de ce izbucnise ea atât de tare.
Oare chiar puseseră totul la cale? Să o lase să-și rupă ani din viață pe șantier, să-și bage acolo toți banii adunați cu greu, iar acum, când casa era gata, să vină ei și să o facă să se simtă ca o străină în propria muncă?
Cei doi tineri nu vruseseră să urmeze exemplul prietenilor lor, care se înghesuiau în garsoniere scumpe, cumpărate cu credite apăsătoare. Încă de pe vremea când Andrei și Elena erau doar logodiți, hotărâseră că, într-o zi, își vor ridica o casă. Era mai ieftin, mai practic și, pe termen lung, mult mai avantajos. În loc de treizeci de metri pătrați într-un bloc sufocant, puteau avea o sută zece metri, cu aproape aceiași bani.
Acolo puteau crește copii în liniște, puteau avea o curte, un câine, poate chiar o pisică tolănită la soare pe terasă, se bucura Elena de fiecare dată când își imagina viitorul.
Norocul lor fusese că terenul exista deja. Aparținuse mătușii Anei, sora mamei Elenei, care îl trecuse pe numele nepoatei când înțelesese că tinerii nu vorbeau doar din visare, ci chiar aveau planuri serioase.
— La nuntă nu v-am dat mare lucru, dragii mei, așa că luați asta ca darul meu. Să aveți unde să vă creșteți copiii, — le spusese ea. — Terenul stă gol de douăzeci de ani. Măcar vouă să vă fie de folos.
Chiar și așa, nu fusese deloc ușor. Ca să economisească bani, Elena și Andrei făcuseră singuri o parte din muncă. Mergeau acolo după serviciu, sâmbăta și duminica, uneori și pe ploaie, și pe vânt, cu hainele murdare de praf și palmele pline de bătături.
Elena fusese nevoită să umble și la moștenirea ei. Primise o sumă după vânzarea apartamentului bunicii, iar banii aceia, pe care îi păstrase cu teamă și grijă, au intrat aproape toți în casă.
Dar în ziua în care casa a putut fi locuită, au înțeles amândoi că fiecare seară petrecută printre saci de ciment, fiecare weekend pierdut și fiecare leu cheltuit meritase.
Desigur, locuința nu era perfect terminată. Mai rămăseseră multe detalii, și la construcție, și la finisaje. Ba o plintă lipsă, ba o ușă care trebuia reglată, ba niște corpuri de iluminat încă nealese. Însă faptul că puteau dormi acolo, puteau găti, puteau trăi cu adevărat în casa lor îi făcea să plutească de fericire.
Începuseră deja să rămână peste noapte în noua casă și chiar să invite prieteni. Elena avea însă un singur regret apăsător: părinții lui Andrei nu îi ajutaseră nici măcar o dată, deși îi rugaseră de multe ori.
Părinții lui găseau mereu treburi urgente. Nu veniseră nici când trebuia montat gardul, nici când au plantat tuia de-a lungul curții, nici măcar când trebuia adus frigiderul. Și aveau un SUV mare cu remorcă, exact ce le-ar fi trebuit pentru drumurile de la marginea orașului. Până la urmă, tinerii plătiseră transport separat.
— Chiar sunt ocupați mereu? Dar cu ce? Doar sunt pensionari! — se mirase Elena de atâtea ori, simțind că răbdarea i se tocește.
— Ei, n-or să mintă chiar așa, — ridicase Andrei din umeri.
Elena încerca să se convingă că, probabil, socrii ei chiar aveau mereu câte ceva de făcut și că rugămințile lor picau prost. Dar undeva, în adâncul sufletului, o îndoială mică și amară nu îi dădea pace.
— Eli, azi aduc televizorul nou. Îl poți primi tu? — întrebă Andrei într-o dimineață, pregătindu-se de serviciu și mușcând pe fugă dintr-un sendviș, în bucătăria lor luminoasă, încă mirosind a mobilă nouă.
— Da, sigur. Pe la ce oră?
— Au zis după prânz. Între 15:00 și 20:00. Le-am dat numărul tău, au promis că sună cu o oră înainte.
— Bine. Ți-am pus pachetul cu mâncare.
— Mulțumesc, iubito. Am fugit, — spuse Andrei, o sărută repede pe obraz și ieși grăbit.
Pe la ora patru, cineva bătu la ușă.
Elena era convinsă că venise livrarea. Totuși, i se păru ciudat că nu o sunase nimeni înainte, așa cum promiseseră.
Deschise ușa. Pe prag nu stăteau curierii, ci părinții lui Andrei: doamna Maria și domnul Ion.
— Vai… — Elena se pierdu pentru o clipă și, în loc să-i salute cum se cuvenea, scoase doar un sunet scurt, uimit.
— Bună, Elenuța! Ce, nu ne mai cunoști? V-ați îmbogățit și ați uitat de noi? — zâmbi doamna Maria, cu o dulceață care nu reușea să-i acopere ironia.
— Iertați-mă, sigur că v-am recunoscut. Doar că nu mă așteptam să veniți.
— Și în casă ne primești? — făcu domnul Ion cu ochiul.
— Vai, da, bineînțeles. Intrați, vă rog, — răspunse Elena, încă tulburată.
Socrii intrară în livingul larg, deschis spre zona de bucătărie, și începură să privească în jur, de parcă inspectau ceva ce le aparținea deja.