— Ce frumos e la voi! — clătina doamna Maria din cap, plină de admirație. — Bine ați făcut că nu v-ați luat apartament. Casa e casă! Trainică, spațioasă, serioasă. Ajunge loc pentru toată lumea!
— Da… — aprobă Elena încet, fără să știe ce să spună.
— Și atunci, când putem să ne mutăm în casa voastră cea nouă? — întrebă domnul Ion, fără niciun ocol.
— Poftim? — Elena se crispă.
— Dacă tot ați terminat treaba, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi să stăm aici, — explică socrul, de parcă hotărârea fusese luată deja și mai lipsea doar data.
— Noi nu am proiectat casa pentru patru persoane, — murmură Elena, vizibil încurcată de întrebarea lor.
— Ei, dar ce suntem noi, boieri? — râse domnul Ion. — Ne ajunge o cameră, nu cerem palat!
— Noi, Elenuța, ne-am gândit să ne mai rotunjim pensia, — adăugă doamna Maria, așezându-și poșeta pe scaun. — Dăm apartamentul nostru în chirie, dacă tot avem unde locui acum.
— Ați vorbit cu Andrei despre asta? — întrebă Elena, simțind cum ideea i se așază ca o piatră rece în stomac.
— Încă nu, dar nu va fi împotrivă. Sunt sigur, — spuse socrul cu încredere.
Elena rămase fără cuvinte în fața unei asemenea îndrăzneli. Oamenii aceștia nu ridicaseră un deget când fusese nevoie de ajutor, iar acum voiau nu doar să se mute în casa lor, ci și să câștige bani pe seama ei.
Nu găsi în ea puterea să-i oprească pe loc. Își puse toată speranța în Andrei, deși frica îi strângea pieptul.
— Ce, suntem străini? — se supără domnul Ion. — Măcar o cafea sau un ceai puteai să ne oferi!
— Da, sigur, imediat, — răspunse Elena supusă.
Socrii se așezară comod la masa din bucătărie și începură să bea ceai, ca niște musafiri instalați pentru mult timp. Atunci se auzi soneria telefonului.
Șoferul de la livrare își ceru scuze că uitase să sune dinainte și o anunță că tocmai ajunsese în fața casei.
Elena ieși să primească televizorul. Curierii aduseră cutia mare înăuntru, o așezară cu grijă și plecară politicos.
— Uau, ce mare e! — se minună domnul Ion. — Unde îl puneți?
— Aici, — spuse Elena, arătând peretele gol din living.
— Perfect! O să stăm seara pe canapea și o să ne uităm la știri.
— De fapt, nu aveam de gând să tragem cablu sau antenă.
— Ha! Ce glumă bună! Și la ce vă uitați? La ecran negru?
— Nu. La filme, seriale, videoclipuri, prin aplicații. Acum aproape nimeni nu se mai uită la televizor clasic. Poate doar oamenii foarte în vârstă, — spuse Elena, ridicând ușor din umeri.
— Asta înseamnă că noi! — râse doamna Maria. — Lasă, vorbesc eu cu Andrei să ne pună și nouă antenă.
Elena începu să numere minutele până la întoarcerea soțului și se ruga să nu întârzie. Din fericire, Andrei ajunse la ora obișnuită.
— A venit Andrei! — exclamă ea, auzind mașina lui oprind în curte.
Elena se repezi să-l întâmpine.
— Părinții tăi sunt aici și vor să se mute la noi, — îi șopti ea la ureche, cu brațele în jurul gâtului lui.
— Ce?! — izbucni el.
— Încet. O să-ți spună singuri imediat.
— De când până când? — întrebă Andrei când intră în casă.
— Am venit să vedem și noi conacul vostru, — zise domnul Ion aprobator. — Ne place foarte mult!
— Ce conac? — răspunse Andrei atent. — Când apare copilul, nici nouă nu ne va mai părea așa mult loc.
— Cum să nu fie loc? — interveni doamna Maria. — Sus aveți încă două camere!
— Da. Una e pentru copil, iar cealaltă e de oaspeți. La noi prietenii rămân des peste noapte, mai facem seri împreună, petreceri… Suntem tineri, — zâmbi Andrei.
— Vai, dar nouă nu ne place gălăgia, — spuse doamna Maria, uitându-se la soțul ei.
— Da, — aprobă domnul Ion. — O să trebuiască să fiți mai liniștiți.
— De ce anume? — întrebă Andrei, ridicând din sprâncene.
— I-am spus deja Elenei. Vrem să ne mutăm la voi, iar apartamentul nostru să-l dăm în chirie. Să mai câștigăm și noi un bănuț, — declară socrul, sigur pe el.
— La noi nu este loc, — spuse Andrei simplu.
— Fiule, cum poți să spui așa ceva? — se plânse doamna Maria. — Chiar nu se găsește un colț pentru părinții tăi?
— Dar părinții mei au găsit timp să ne ajute? — întrebă Andrei rece. — Nici frigiderul n-ați putut să ni-l aduceți. Nu ați venit aici nici măcar o dată, iar acum vreți să câștigați bani folosindu-vă de casa noastră? Nu, mamă, tată, așa nu merge. Vă iubesc, bineînțeles, dar loc pentru asta nu avem.
Domnul Ion și doamna Maria se priviră scurt.
— Hai, Mario, plecăm, — spuse tatăl lui Andrei sec.
— Hai.
Părinții se ridicară tăcuți, cu demnitatea rănită afișată pe chip, și se îndreptară spre ieșire.
După ce mașina lor dispăru de pe alee, Elena se aruncă în brațele lui Andrei.
— Îți mulțumesc atât de mult! Sincer, mi-a fost teamă că o să fii de partea lor. Sunt părinții tăi, totuși!
— De ce aș fi făcut asta? Am văzut cât sufereai de fiecare dată când refuzau să ne ajute. De ce ar trebui să-i primesc acum aici, și încă pentru un motiv atât de absurd? „Vrem să mai câștigăm ceva” — ăsta e motiv să locuiască peste noi?
— Mulțumesc, — șopti Elena, lipindu-se și mai tare de el.
— N-ai pentru ce, — zâmbi Andrei. — Dar dacă tot vrei să-mi mulțumești, hrănește-mă cu ceva bun la cină.