— Când plecăm la sanatoriu? — continua Vlad, strângând-o pe cumnata lui. — I-am spus că am o deplasare la Iași pentru două săptămâni. La fabrică, să reglez utilajele. A crezut, proasta. Chiar a început să-mi facă bagajul.
Sergiu, ginerele nostru, stătea cu degetele în marginea mesei. Pomeții îi tremurau, iar privirea îi aluneca de la fereastră la soția plângândă.
— La Iași? — chicoti Ioana. Râsul ei era scârbos, burdușit. — Amuzant. Important e să iei bani. Altfel Ana se chinuie să economisească fiecare leu. Pentru nunta copiilor a refuzat, dar probabil ascunde bani sub saltea.
— O să scot de pe cardul ei! — chicoti Vlad cu satisfacție. — Știu unde și-a notat pinul, în carnetul albastru. Bătrâna uitucă. Voi lua totul și mai vedem — că ar fi fraudă sau banca a blocat cardul. Ea oricum nu se pricepe la aplicații.
Am privit oaspeții încet.
Petru Ivanovici se uita la tavan, parcă interesat brusc de candelabru. Mătușa Nina făcea semne mici de cruce sub masă.
Marina și-a pus palmele pe genunchi. Brățara ei a sunat de marginea farfuriei, iar zgomotul a fost ca un foc de armă.
— Dar apartamentul? — întrebă lacom Ioana. — Ai promis că rezolvi. Sergiu și Marina se simt strâmți în garsoniera lor.
— O să pun proprietatea pe tine fictiv, nu-ți face griji. O să-i spun Anei că am vândut, am plătit datoriile, ca și cum aș fi avut accident. Ana va înghiți. Ea e răbdătoare. Spatele ei se îndoaie unde trebuie.
„Răbdătoare”.
Cuvântul plutea în aerul gros ca un fum otrăvitor.
Am privit mâinile mele. Eram liniștită. Nu tremuram deloc.
Am răbdat când a uitat să mă ia din maternitate. Am răbdat „ședințele întârziate” care mirosea a coniac ieftin. Am răbdat reproșurile nesfârșite că nu câștig destul, în timp ce eu susțineam întreaga gospodărie, copiii și treburile casei.
Eu eram fundația. Zidul care susținea întreaga structură putredă numită „familie”.
Dar fundația s-a crăpat. Și astăzi întreaga construcție trebuia să cadă.
Discuția de pe balcon a fost înlocuită de sunete umede, neplăcute ale săruturilor.
— Fuu, — spuse Marina tare, limpede, în liniștea deplină.
S-a ridicat de la masă. Lacrimi îi curgeau pe obraji, întinzând mascara, dar privirea era hotărâtă, aproape străină. În ea se aprinsese furia femeiască, cea care se trezește când doare cel mai mult.
— Mamă… — șopti, făcând un pas spre mine.
Am ridicat palma, oprindu-o. Nu era nevoie. Orice cuvânt ar fi fost inutil, doar ar fi stricat momentul.
Pe balcon s-a mișcat ceva. Probabil frigul de toamnă a pătruns sub rochia subțire a Ioanei sau entuziasmul ei se stingea.
Mânerul ușii de balcon s-a mișcat.
O dată. A doua oară.
Ușa nu s-a clintit deloc.
— Eh? — se auzea bâiguiala lui Vlad. — Ana? Deschide! E blocată!
A tras mai tare, s-a sprijinit cu umărul. Plasticul scârțâia, dar încuietoarea ținea ferm.
Vlad s-a lipit cu fața de sticlă, și exact atunci a văzut scena, demnă de ultima scenă a vechii tragedii.
Cincisprezece oaspeți stăteau în tăcere totală, privind direct la el. Nimeni nu mesteca, nimeni nu zâmbea. Era privirea unei judecăți colective, deja dată, fără drept de apel.
Sergiu se uita la mama lui cu un amestec de dezgust și durere, și mi-a părut rău de el. Marina nu-și lua ochii de la tată. Iar eu stăteam la capul mesei, amestecând metodic zahărul în ceaiul rece, fără să ridic privirea.
Vlad a înghețat. Ochii i s-au mărit când a realizat: nu doar că vedeau. Au auzit totul.
Ioana, încă neînțelegând nimic, s-a lipit de umărul lui. Văzând fața fiului, s-a contractat brusc, parcă îmbătrânind zece ani, și a început să alunece încet pe perete, încercând să se ascundă după ghiveciul cu ficus.
Vlad a bătut cu palma pe geam:
— Ana! Ana dragă! E o glumă! Am repetat scena pentru aniversare! E o farsă! Deschide imediat!
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră, dar nu de ușă. Am ajuns la rama superioară.
Am tras rama spre mine, mărind fisura. Între noi era încă geam, dar se auzea perfect.
— Vlad, — am spus calm, aproape ca la serviciu, ca și cum aș dicta lista de cumpărături. — Cheile apartamentului ți le arunc pe fereastră. Geaca și ea. Iar în „Iași-ul” tău poți pleca chiar acum. Pașaportul e în buzunar, am verificat înainte de spălat.
— Ana, — ridică Sergiu. Glasul îi tremura, dar avea fermitate. — Nu-ți face griji. Mama îl va lua. Mamă! — strigă spre balcon, fără să se uite la femeia de la geam. — Pregătește-te. Și ia „tigru’” cu tine, dacă-ți e drag.
— Ana, nu ai înțeles nimic! — urlă Vlad, realizând în sfârșit dezastrul. — E o greșeală! Lasă-mă să intru!
— Greșeala a fost să te rabd 30 de ani, — răspund eu și învârt mânerul încuietorului.
Ușa s-a deschis. Vlad și Ioana s-au prăbușit în cameră, roșii fie de frig, fie de rușine, imposibil de spălat.
— Ana… — începu Vlad, întinzând mâna spre mine.
— Am blocat cardul cu un minut în urmă prin aplicație, — l-am tăiat, privindu-l direct în nas. — Carnetul albastru l-am ars în scrumieră în bucătărie. Bagajul îl voi strânge mâine și îl voi pune lângă tomberon. Îl vei lua singur.