— Bunica nu ne trebuie! — au rostit nepoții aproape în același timp, la masa aceea de familie care începuse ca o simplă duminică obișnuită.
— Treizeci de mii de lei pentru rabla asta obosită?! — Gheorghe Popescu trânti capota vechii Dacii cu un zgomot sec și îl fulgeră pe vânzător cu privirea. — Păi aici și șuruburile par ținute doar de rugăciuni!
— Nu e rablă, domnule, e istorie pe roți! — răspunse bărbatul fără să-și piardă cumpătul, mângâind volanul crăpat de vreme. — An șaptezeci și șase, producție de la Pitești, cum nu se mai face. Actele sunt curate, motorul refăcut. Merge ca un ceas elvețian.
— Ca un ceas oprit de vreo zece ani, — mormăi Gheorghe și se întoarse către soția lui. — Mariana, hai să plecăm. Nu dau banii pe o grămadă de tablă ruginită.
Mariana Popescu îi zâmbi stingherită vânzătorului:
— Ne pare rău, dar soțul meu are dreptate. Avem nevoie de o mașină ca să ducem lucruri la casa de la țară, să mai ieșim și noi la aer. Iar asta…
— Luați-o și n-o să regretați! — insistă omul, aplecându-se puțin spre ea. — Pentru dumneavoastră mai las. Douăzeci și opt de mii și plecați cu ea.
— Nu, mulțumim, — spuse Mariana hotărât și îl luă pe Gheorghe de braț. — Mai căutăm.
Au mers o vreme fără să scoată un cuvânt printre garajele înghesuite ale cartierului. Gheorghe încă fierbea de supărare, iar Mariana simțea cum i se strânge inima. Vara era aproape, grădina trebuia lucrată, iar fără mașină drumul până la casa de la țară devenea un chin. De când vechiul lor Oltcit fusese făcut praf de un șofer grăbit — noroc că scăpaseră doar cu spaima — nu le rămăsese decât autobuzul cu schimbări sau mila vecinilor plătită cu benzină și rușine.
— Poate totuși luăm un credit pentru una nouă? — îndrăzni ea, când ieșiră pe poarta complexului de garaje.
— Cu pensiile noastre? — pufni Gheorghe. — Nici vorbă. Găsim noi ceva la mâna a doua, dar să fie cât de cât întreg. Trebuie doar să mai căutăm.
— Dar curând trebuie să săpăm grădina, — oftă Mariana, aranjându-și baticul pe cap. Vântul de primăvară încă mușca rece. — Copiii au promis că vin să ajute, dar știi și tu cum e. Andrei are serviciu, Ioana are casa ei…
— Exact! — se lumină deodată Gheorghe, de parcă îi venise o idee salvatoare. — Și dacă am vorbi cu doamna Maria?
— Cu mama?! — Mariana se opri locului și îl privi cu ochii măriți. — Are șaptezeci și nouă de ani!
— Și ce dacă? — dădu el din mână. — Mama ta e mai zdravănă decât noi doi la un loc. Dimineața face gimnastică, apoi merge la piață, seara stă la ceai cu vecinele. Și are niște bani puși deoparte. Nu ții minte că spunea că strânge pentru zile negre?
— Gheorghe! — Mariana ridică mâinile, revoltată. — Nu ți-e rușine? Sunt banii ei. I-a adunat o viață întreagă. Și oricum spunea că vrea să le lase ceva nepoților.
— Păi tocmai pentru nepoți îi luăm! — nu se lăsă el. — Cumpărăm mașină și îi ducem la țară. Aer curat, zmeură, pescuit, grădină. Sănătate curată!
Mariana clătină din cap, dar nu mai răspunse. Numai gândul că ar trebui să-i ceară bani mamei o apăsa ca o piatră. Și așa ajungeau rar la ea. Maria Ionescu locuia singură într-un bloc vechi de la marginea orașului, într-un cartier până la care făceai mult pe drum. Iar acum să apară acolo cu o asemenea rugăminte…
Acasă îi așteptau copiii și nepoții: Andrei cu soția lui, Alina, și fiul lor, Ștefan, de paisprezece ani, apoi Ioana cu soțul ei, Radu, și gemenii Irina și Mihai, care împliniseră de curând doisprezece. Se adunaseră, ca de obicei, la masa de duminică.
— Ei, ați găsit mașină? — întrebă Andrei, în timp ce așeza farfuriile.
— Nu, — oftă Mariana. — Ori costă cât aurul, ori e bună direct de dus la fier vechi.
— Tata zice să împrumutăm de la bunica Maria, — aruncă pe neașteptate Gheorghe, intrând în bucătărie. — Are ea economii.
— De la bunica Maria? — se miră Ioana, tăind pâinea. — Și crezi că ar fi de acord?
— Nu știu, — recunoscu Mariana sincer. — N-am întrebat-o. Și nici nu sunt sigură că ar trebui s-o fac.
— De ce n-ar trebui? — Gheorghe se așeză la masă de parcă lucrurile erau deja hotărâte. — Cui să le lase, dacă nu nepoților?
— Ea voia să fie pentru studiile lor, — îi aminti Mariana.
— Și ce? Casa de la țară e și ea școală! Biologie pe viu!
Toți râseră, iar discuția alunecă spre alte lucruri. Totuși, după prânz, când strângeau masa, Gheorghe reveni la planul lui.
— Mariana, eu vorbesc serios, — spuse el, ducând farfuriile spre chiuvetă. — Trebuie să discuți cu mama ta. Sunt bani de familie și ar trebui să lucreze pentru familie.
— Nu știu, Ghiță, — ezită femeia. — Mama e mândră și independentă. Nu suportă să-i umble cineva prin socoteli.
— Cine a zis să-i umblăm? — Gheorghe făcu un gest larg. — Îi explicăm situația. Doar nu cerem pentru cazinou, ci pentru un lucru folositor!
Seara, când toți se așezaseră în fața televizorului, Gheorghe îi luă iar prin surprindere:
— Dar dacă am aduce-o pe bunica Maria la noi?
— Unde?! — Mariana aproape se înecă cu ceaiul. — Abia avem loc noi!
— Transformăm debara, — propuse el cu o naturalețe care o înfioră. — Sau îi punem canapeaua în sufragerie. Ea nu mai stă singură, iar noi suntem liniștiți. La vârsta ei nu se știe niciodată.
— Și apartamentul ei? — întrebă Andrei prudent.
— Îl închiriem! — se bucură Gheorghe, ca și cum descoperise comoara. — Două camere, chiar dacă e la margine, tot scoate vreo două mii pe lună. Avem bani și de mașină, și de drumuri la țară!
Mariana se încruntă.
— Vorbești despre mama mea sau despre o vacă de muls? A trăit în apartamentul acela jumătate de secol. Acolo are toată viața ei.
— Hai, lasă, — zise Gheorghe, fluturând mâna. — Ce viață mai ține omul la vârsta asta? Are nevoie de grijă!
Atunci Ștefan își ridică ochii din telefon:
— Bunica Maria știe ce planuri faceți voi cu ea?
— Nu, — recunoscu Gheorghe. — Urmează să-i propunem.
— Și dacă nu vrea? — întrebă Irina.
— O convingem, — răspunse el sigur pe sine. — Îi explicăm că așa e mai bine.
— Mai bine pentru cine? — interveni Mihai pe neașteptate, cu o asprime care nu-i stătea în fire. — Pentru bunica sau pentru voi?
— Mihai! — îl certă Ioana.
— Eu doar întreb, — ridică băiatul din umeri. — Ați întrebat-o vreodată dacă îi e greu singură? Noi o vizităm o dată la jumătate de an.
— Toți avem treburi, — oftă Mariana.
— Tocmai! — prinse Gheorghe ideea din zbor. — Dacă vine aici, ne vede în fiecare zi!
Nepoții se priviră între ei. Mariana înțelese imediat că nu era niciun entuziasm în ochii lor. Bunica Maria era severă, din generația care credea că telefoanele strică mintea copiilor și că rețelele sociale sunt pierdere de vreme.
— Eu zic să o întrebați mai întâi pe ea, — spuse Ioana. — Poate nici nu vrea să se mute.
— Sigur că o întrebăm, — încuviință Mariana. — Mâine mergem la ea.
— Vin și eu, — adăugă Gheorghe imediat. — În doi o lămurim mai repede.
A doua zi au pornit spre Maria Ionescu. Bătrâna i-a primit cu bucurie. A pus fața de masă curată, a scos dulceață de vișine, a pregătit ceai și a tăiat o plăcintă cu mere, preferata ginerelui.
— Cum îți mai merge, mamă? — întrebă Mariana în bucătărie.
— Bine, fata mea, — răspunse vioaie Maria. — Dimineața fac mișcare, apoi merg la piață, seara mă uit cu vecinele la seriale. Trăiesc, nu mă plâng!
— Despre viața dumneavoastră voiam și noi să vorbim, — începu Gheorghe, așezat la masă. — Despre cum ar fi mai bine, doamnă Maria.
— Ce nu e bine cu viața mea? — bătrâna îl privi atent.
— Nu, nu asta am vrut să spun, — se grăbi Mariana. — Doar că… poate ai vrea să vii la noi? Îți facem loc, avem grijă de tine…
— La voi? — se miră Maria. — Și de ce, dintr-odată?
— Vârsta, — interveni Gheorghe. — Se poate întâmpla orice. Iar la noi e familie, sunt nepoții, ești mereu supravegheată.
Maria își îngustă ochii, apoi se uită spre fiica ei:
— Și cu apartamentul meu ce s-ar întâmpla?
— Se poate închiria, — aruncă Gheorghe pe un ton ușor, de parcă era un amănunt mărunt. — Ar fi un venit în plus. Mai ales acum, când avem nevoie de mașină pentru casa de la țară.
— Aha, — dădu încet din cap Maria. — Deci, până la urmă, aveți nevoie de banii mei?
— Nu doar de asta! — Mariana îi aruncă soțului o privire tăioasă. — Pentru mine contează să fii aproape, mamă, spuse ea ferm. Iar mașina… mașina poate să mai aștepte.
Maria îi privi mult timp pe amândoi. Apoi râse încet, fără răutate, dar cu o tristețe care se simțea sub glas:
— Mulțumesc, fata mea. Că pentru o clipă am crezut că n-a venit fiica mea la mine, ci un agent imobiliar cu ginerele după el.
Gheorghe se înroși până la urechi și nu mai spuse nimic.
Peste o săptămână, într-o altă duminică, familia se adună iar la masă. Numai că de data aceasta Maria Ionescu stătea printre ei nu ca o musafiră uitată din când în când, ci ca o femeie a casei, care venise cu mâinile pline și frământase singură plăcinte cu varză.
— Bunico Maria, pot să-ți leg tableta la televizor? — întrebă Mihai timid. — Așa poți să vezi pozele cu noi pe ecran mare.
Bătrâna zâmbi.
— Hai, nepoate. Dar mai întâi bem ceaiul. Iar mașina… o cumpărați când se va putea. Până atunci, nici autobuzul nu fuge din stație, nici casa de la țară nu pleacă nicăieri.