— Transformăm debara, — propuse el cu o naturalețe care o înfioră. — Sau îi punem canapeaua în sufragerie. Ea nu mai stă singură, iar noi suntem liniștiți. La vârsta ei nu se știe niciodată.
— Și apartamentul ei? — întrebă Andrei prudent.
— Îl închiriem! — se bucură Gheorghe, ca și cum descoperise comoara. — Două camere, chiar dacă e la margine, tot scoate vreo două mii pe lună. Avem bani și de mașină, și de drumuri la țară!
Mariana se încruntă.
— Vorbești despre mama mea sau despre o vacă de muls? A trăit în apartamentul acela jumătate de secol. Acolo are toată viața ei.
— Hai, lasă, — zise Gheorghe, fluturând mâna. — Ce viață mai ține omul la vârsta asta? Are nevoie de grijă!
Atunci Ștefan își ridică ochii din telefon:
— Bunica Maria știe ce planuri faceți voi cu ea?
— Nu, — recunoscu Gheorghe. — Urmează să-i propunem.
— Și dacă nu vrea? — întrebă Irina.
— O convingem, — răspunse el sigur pe sine. — Îi explicăm că așa e mai bine.
— Mai bine pentru cine? — interveni Mihai pe neașteptate, cu o asprime care nu-i stătea în fire. — Pentru bunica sau pentru voi?
— Mihai! — îl certă Ioana.
— Eu doar întreb, — ridică băiatul din umeri. — Ați întrebat-o vreodată dacă îi e greu singură? Noi o vizităm o dată la jumătate de an.
— Toți avem treburi, — oftă Mariana.
— Tocmai! — prinse Gheorghe ideea din zbor. — Dacă vine aici, ne vede în fiecare zi!
Nepoții se priviră între ei. Mariana înțelese imediat că nu era niciun entuziasm în ochii lor. Bunica Maria era severă, din generația care credea că telefoanele strică mintea copiilor și că rețelele sociale sunt pierdere de vreme.
— Eu zic să o întrebați mai întâi pe ea, — spuse Ioana. — Poate nici nu vrea să se mute.
— Sigur că o întrebăm, — încuviință Mariana. — Mâine mergem la ea.
— Vin și eu, — adăugă Gheorghe imediat. — În doi o lămurim mai repede.
A doua zi au pornit spre Maria Ionescu. Bătrâna i-a primit cu bucurie. A pus fața de masă curată, a scos dulceață de vișine, a pregătit ceai și a tăiat o plăcintă cu mere, preferata ginerelui.
— Cum îți mai merge, mamă? — întrebă Mariana în bucătărie.
— Bine, fata mea, — răspunse vioaie Maria. — Dimineața fac mișcare, apoi merg la piață, seara mă uit cu vecinele la seriale. Trăiesc, nu mă plâng!
— Despre viața dumneavoastră voiam și noi să vorbim, — începu Gheorghe, așezat la masă. — Despre cum ar fi mai bine, doamnă Maria.
— Ce nu e bine cu viața mea? — bătrâna îl privi atent.
— Nu, nu asta am vrut să spun, — se grăbi Mariana. — Doar că… poate ai vrea să vii la noi? Îți facem loc, avem grijă de tine…
— La voi? — se miră Maria. — Și de ce, dintr-odată?
— Vârsta, — interveni Gheorghe. — Se poate întâmpla orice. Iar la noi e familie, sunt nepoții, ești mereu supravegheată.
Maria își îngustă ochii, apoi se uită spre fiica ei:
— Și cu apartamentul meu ce s-ar întâmpla?
— Se poate închiria, — aruncă Gheorghe pe un ton ușor, de parcă era un amănunt mărunt. — Ar fi un venit în plus. Mai ales acum, când avem nevoie de mașină pentru casa de la țară.
— Aha, — dădu încet din cap Maria. — Deci, până la urmă, aveți nevoie de banii mei?
— Nu doar de asta! — Mariana îi aruncă soțului o privire tăioasă. — Pentru mine contează să fii aproape, mamă, spuse ea ferm. Iar mașina… mașina poate să mai aștepte.
Maria îi privi mult timp pe amândoi. Apoi râse încet, fără răutate, dar cu o tristețe care se simțea sub glas:
— Mulțumesc, fata mea. Că pentru o clipă am crezut că n-a venit fiica mea la mine, ci un agent imobiliar cu ginerele după el.
Gheorghe se înroși până la urechi și nu mai spuse nimic.
Peste o săptămână, într-o altă duminică, familia se adună iar la masă. Numai că de data aceasta Maria Ionescu stătea printre ei nu ca o musafiră uitată din când în când, ci ca o femeie a casei, care venise cu mâinile pline și frământase singură plăcinte cu varză.
— Bunico Maria, pot să-ți leg tableta la televizor? — întrebă Mihai timid. — Așa poți să vezi pozele cu noi pe ecran mare.
Bătrâna zâmbi.
— Hai, nepoate. Dar mai întâi bem ceaiul. Iar mașina… o cumpărați când se va putea. Până atunci, nici autobuzul nu fuge din stație, nici casa de la țară nu pleacă nicăieri.