— Poți să-mi faci un serviciu enorm? Astăzi nu am cum să ajung după Mara. Tocmai au convocat o ședință cu directorii și nu pot lipsi. Ai putea să mergi tu la grădiniță?
M-am uitat la ceas.
Era trei și un sfert.
Dacă plecam imediat, ajungeam fără probleme înainte de ora închiderii.
— Sigur, nu-ți face griji, i-am răspuns fără să stau pe gânduri. Plec chiar acum.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o scurtă tăcere, după care am auzit-o expirând ușurată.
— Îți mulțumesc din suflet, a spus ea, mult mai calmă. M-ai salvat. Nici nu știu ce m-aș fi făcut astăzi fără tine.
Am zâmbit, mi-am luat cheile mașinii și am închis laptopul. În acel moment nu aveam nicio idee că un serviciu atât de banal avea să devină începutul zilei care îmi va răsturna întreaga existență.
I-am explicat rapid șefului că apăruse o problemă de familie și am plecat spre grădiniță. Când am intrat pe ușă, chipul Marei s-a luminat atât de puternic, încât am simțit că întreaga încăpere devenise mai caldă.
Atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipseau asemenea momente. Munca îmi acaparase atât de mult timpul, încât aproape uitasem cât valorează bucuria sinceră a propriului copil atunci când te vede venind după el.
— Tati!
A alergat spre mine, iar pantofiorii ei sport au scârțâit pe pardoseala lucioasă.
M-am aplecat, am cuprins-o strâns și am ținut-o câteva clipe la piept.
— Bună, comoara mea, i-am spus zâmbind. Mergem acasă?
— Daaa! a răspuns ea entuziasmată.
Am luat din cuier jacheta ei roz, cu ursuleți pe mâneci, și am început să i-o închei. Mara vorbea fără oprire. Îmi povestea ce îi spusese Ioana la gustare, iar eu o ascultam cu plăcere, savurând fiecare propoziție.
Apoi și-a înclinat puțin capul și m-a întrebat cu cea mai nevinovată expresie:
— Tati, de ce n-a venit astăzi tati cel nou să mă ia, ca de obicei?
Degetele mi s-au oprit pe fermoar.
Pentru o clipă, întregul meu corp a încremenit.
— Ce ai spus, iubita mea? am întrebat cu grijă. Cine este tati cel nou?
M-a privit ca și cum eu aș fi fost cel care pusese o întrebare absurdă.
— Știi tu… tati cel nou. El vine aproape mereu după mine. După aceea mergem să o luăm pe mami de la serviciu și plecăm împreună acasă. Uneori ne plimbăm. Săptămâna trecută am fost la grădina zoologică și ne-am uitat la elefanți. Mai vine și la noi acasă când tu nu ești. Este foarte drăguț. Câteodată îmi aduce biscuiți.
Am avut senzația că pământul dispăruse de sub picioarele mele.
Pieptul mi s-a strâns, iar inima a început să-mi bată atât de tare, încât îmi auzeam pulsul în urechi. Cu toate acestea, am făcut un efort uriaș să nu las șocul să mi se vadă pe chip.
— Înțeleg, am spus cât am putut de calm, deși abia îmi controlam vocea. Probabil că astăzi n-a putut veni, așa că am venit eu. Te bucuri că te-a luat tati, nu-i așa?
— Bineînțeles! a râs ea.
Apoi a adăugat ceva care m-a lovit și mai puternic.
— Dar mie nici nu-mi place să-i spun tati, chiar dacă el mă roagă mereu. Mi se pare ciudat. De aceea îi zic tati cel nou.
Am înghițit cu greu.
— Bine… am înțeles, am murmurat. Nu trebuie să-i spui altfel decât vrei tu.
Pe drumul spre casă, Mara nu a tăcut nicio clipă.
Mi-a povestit despre educatoarea ei, doamna Ionescu, despre cum Matei o împinsese din greșeală în groapa cu nisip și apoi își ceruse scuze. Mi-a explicat cu încântare că desenase o girafă uriașă și că educatoarea o lăudase.
Din când în când dădeam din cap și spuneam:
— Așa?
— Ce frumos.
— Chiar a fost interesant.
În realitate, aproape că nu auzeam nimic.
Mintea mea rămăsese blocată într-o singură întrebare, repetată fără încetare.
Cine naiba era acest „tati cel nou”?
Și de când mergea Mara după grădiniță la biroul Andreei?
Soția mea nu-mi spusese niciodată nimic despre asta.
Când am ajuns acasă, i-am pregătit Marei cina preferată: bucățele de pui și paste cu sos de brânză. M-am așezat lângă ea pe covorul din sufragerie și am ajutat-o să facă un puzzle, în timp ce în mintea mea se înmulțeau cele mai întunecate presupuneri.
În noaptea aceea am stat întins în pat lângă Andreea. Ea dormea liniștită, iar eu priveam tavanul fără să mă mișc.
De mai multe ori am fost pe punctul să o trezesc, să o privesc direct în ochi și să-i cer explicații.
De fiecare dată însă, ceva mă oprea.
Poate că mă temeam de răspuns.
Poate că voiam să aflu mai întâi adevărul, înainte să o acuz de ceva atât de grav.
Oricare ar fi fost motivul, în noaptea aceea nu am dormit deloc.
Până dimineață luasem deja o hotărâre.
Am sunat la serviciu și am spus că sunt bolnav. I-am explicat șefului că aveam probleme serioase cu stomacul și că nu puteam veni în ziua respectivă. Apoi, în jurul prânzului, m-am urcat în mașină și am mers spre grădinița Marei.
Am parcat pe partea cealaltă a străzii. Am ales un loc de unde vedeam foarte bine intrarea principală, dar eram suficient de departe încât să nu fiu observat. Conform programului obișnuit, Andreea trebuia să vină după Mara la ora trei.
Când ușa s-a deschis, iar copiii au început să iasă însoțiți de educatoare, mi-am ținut respirația.