Soțul meu civil a decis că trebuie să mă trezesc la ora cinci dimineața ca să-i calc cămășile. Am arătat tăcut spre masa de călcat și m-am întors să dorm.
— Lara, ciorba asta nu e mâncare. Unde e mâncarea adevărată?
Vadim stătea lângă aragaz și amesteca cu lingura din oala plină de ciorbă. Eu mă chinuisem aproape trei ore: am copt sfecla separat, am fiert carnea cu răbdare, exact cum mă învățase bunica. Iar el se uita ca și cum aș fi turnat doar apă murdară din robinet.
— E mâncare normală, am răspuns calm. — Ciorbă de sfeclă după rețeta bunicii.
— La mama mea ciorba e ciorbă adevărată. Cu carne. A ta e doar apă cu legume.
Am tăcut. De patru ani, în mare parte, tac. De când ne-am mutat definitiv în apartamentul meu.
Vadim s-a așezat la masă. Și-a turnat singur, pentru că eu eram deja la chiuvetă, spălând farfuriile. A mușcat din pâine și s-a strâmbat.
— Și pâinea e veche.
— Am cumpărat-o dimineață.
— Asta înseamnă că ai luat proastă.
M-am uitat la mâinile mele. Nu mai tremurau de mult — parcă se obișnuiseră după anii ăștia. Eram doar roșie de la apa fierbinte. Am închis robinetul și m-am întors spre el.
— Vadim, de la opt dimineața am fost la serviciu. Apoi am mers la magazin. Apoi am gătit. Trei ore la aragaz nu e apă. Am gătit trei ore.
— Și eu nu muncesc?
El lucra ca maistru într-un atelier. Salariul — patruzeci și cinci de mii. Cinci mii plătea pentru întreținere, restul pentru mașină, pescuit, bere vineri. Eu suportam restul: chirie treizeci și opt de mii pe lună, curent, internet, cumpărături.
— Muncești, am spus. Nu contest asta.
— Atunci eu trebuie să mănânc cum trebuie.
A împins farfuria și s-a întors la televizor. Ciorba a rămas aproape neatinsă, cu un strat subțire de grăsime deasupra.
M-am uitat la el și mi-am amintit cum mânca odată cu poftă, cum mă lăuda, cum zicea: „Lara, ești cea mai bună gospodină”. Acum trei ani. Apoi doar critici: „nu așa”, „nu cum trebuie”, „la mama e mai bun”.
Mama lui, Tamara Petrescu, între timp, gătea ciorba din plic „Maggi”. Am văzut-o în august, când am mers la ea.
— Știi ceva, am spus și m-am surprins cât de calm am rostit asta. — Mâine gătești tu. Am obosit.
S-a întors spre mine.
— Ce?
— Mâine gătești tu.
— Eu sunt bucătarul tău?
— Și eu cine sunt?
S-a uitat la mine cinci secunde, apoi a zâmbit sarcastic.
— Bine, bine. Vedem.
Am mers în dormitor. M-am întins în halat pe pat. Inima îmi bătea rapid, nu de frică, ci de surpriză. Pentru prima dată i-am spus „nu” din cauza mâncării.
La televizor urlă comentatorul, în bucătărie s-a auzit ușa frigiderului — Vadim căuta bere.
Am închis ochii și am adormit gândindu-mă la farfuria de ciorbă neatinsă.
Dimineața m-am trezit la șapte. Până la nouă trebuia să fiu la serviciu. Vadim era deja la bucătărie. Pe masă, un pachet cu colțunași din magazin și o furculiță. Discuția avea să fie scurtă.
— Unde e micul dejun? a întrebat.
— Acolo unde e cina. La aragaz. Dacă tu l-ai gătit.
A băut cafeaua în tăcere și a ieșit, trântind ușa. Nici măcar un „pa”.
Am turnat ceaiul și, pentru prima dată după mult timp, m-am așezat liniștită la masă singură. În liniște. Fără reproșuri, fără „apă în loc de ciorbă”.
Era o mică victorie. Știam că va avea consecințe.
Și au avut — peste două zile.
Sâmbătă, Tamara Petrescu a venit fără să anunțe. Niciodată nu suna: „Sunt în drum, fiți acasă”.
Am deschis ușa și am înțeles imediat că nu a venit doar să bea ceai. Chipul ei era special: buzele strânse, privirea îngustă. Așa se întâmpla de fiecare dată când voia să „rezolve ceva”.
— Bună, Tamara Petrescu.
— Bună, Larica. Pune ceaiul.
Am pus ceainicul. A intrat în cameră ca și cum ar fi fost apartamentul ei. S-a descălțat în hol și mi-a împins papucii cu vârful. S-a așezat pe canapea și s-a uitat în jur.
— E prăfuit aici.
Am tăcut. Ieri se plângea la telefon de dureri de cap, azi venise să discute despre praf.
Vadim stătea pe fotoliu, uitându-se în telefon, fără să privească spre mama.
— Lara, — spuse Tamara Petrescu, sorbind ceaiul. — Înțelege-mă bine. Nu mă bag în viața voastră, dar Vadim se plânge.
— La ce?
— La toate. Că nu gătești normal. Că nu vorbești cu el seara, doar stai pe telefon. Că e dezordine acasă.
M-am uitat la Vadim. Tot butona telefonul.
— Tamara Petrescu, lucrez de la opt la șapte. Gătesc zilnic. E curat acasă acum, ieri am spălat podelele.
— Înțelegi, continuă ea ca și cum nu mă auzea, — un bărbat are nevoie de casă. De familie. Tu trăiești aici ca și cum ai fi singură.
Atunci ceva s-a rupt în mine. M-am abținut să nu explodez, dar în interior s-a făcut frig. Patru ani au trecut cu „la noi”, „în familia noastră”, „ai venit la noi”.
— Tamara Petrescu, am spus. Cine e „noi”?
— Ce?
— Ați spus: „trăiești la noi”. Cine e „noi”? Doar curios.
Privirea ei s-a făcut glaciară.
— Păi cine? Familia noastră. Vadim, eu. Tatăl lui decedat.
— Înțeleg. Eu unde locuiesc?
— Cum adică?
— Unde locuiesc, Tamara Petrescu?
— La Vadim, evident.
M-am ridicat. Am scos dosarul de la birou cu contractul de închiriere. Hârtia era puțin șifonată, l-am pus acolo în 2022 când ne-am mutat. De atunci îl reînnoiam anual.