Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi cu putere peretele casei, dinspre fereastră. Elena țipă.
Bebelușul începu să plângă.
Apoi, din curte, se auzi un motor.
Farurile lumină brusc ograda.
Bărbații de lângă fereastră se întoarseră speriați.
În fața casei opri o Dacie cenușie, veche.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta o basma udă de ploaie.
Elena înlemni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică încet capul.
Mihai scăpă pușca din mână.
— Doamne… — suflă el.
Era Oana.
Vie.
Dar arăta îngrozitor.
Chipul îi era tras, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în acești trei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se traseră imediat înapoi.
Oana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Picioarele Elenei se înmuiară.
— Oana?.. Tu ești cu adevărat?..
Dar sora ei se întoarse brusc, speriată.
Din întunericul drumului care ducea spre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Oana strigă cu atâta disperare, încât sângele păru să înghețe în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Secretul ascuns vreme de trei ani
Mihai deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Oana aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din toate încheieturile și se uita mereu peste umăr, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Închide ușa! Repede! — șopti ea, gâfâind.
Mihai răsuci cheia imediat.
De afară se auzeau deja voci de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai stătea fata veselă pe care o păstrase în amintire, ci doar umbra acelei fete. Oana părea chinuită, zdrobită, istovită până la moarte.
Dar cel mai înspăimântător lucru erau ochii ei.
În ei locuia o frică adevărată.
Bebelușul se opri brusc din plâns. Când Oana îl văzu în brațele Elenei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Oana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Oana își ridică încet privirea.
Pentru prima oară, în cameră se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se făcu albă la față.
— Cine?!
Oana aruncă o privire neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Doru.
Mihai își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Oana zâmbi amar, fără bucurie.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu o lumină de faruri. Cineva se mișca iar prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți vechea maternitate de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că se dărâma… Dar în tot timpul ăsta acolo s-au petrecut lucruri cumplite.
Elena se încruntă.
— Ce fel de lucruri?
Oana trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
În cameră parcă nu mai rămase aer.
Mihai se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că bebelușii muriseră la naștere.
Elena simți că i se înmoaie tot trupul.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Oana încet. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram acolo, ca infirmieră.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Oana își acoperi fața cu mâinile.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Mihai se ridică brusc.
— Acum veți spune totul poliției.
Oana zâmbi amar.
— Poliției? Mihai… jumătate dintre ei țineau spatele afacerii.
Elena privi copilul.
— Iar el?..
Oana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat fiul la cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu treci pe acolo după tură…
Mihai se uită la ea uimit.
— Ne urmăreai?
Oana dădu din cap în tăcere.
Chiar atunci, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Mihai îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte de spaimă
Elena stătea lipită de perete, strângând bebelușul la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia reușea să țină copilul. Băiețelul respira încet, parcă neștiutor de groaza care se strângea în jurul lui.
Mihai mai citi o dată biletul, apoi își ridică privirea spre Oana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
De dincolo de ușă se auziră iar pași.
Grei.
Liniștiți.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea pe unde să scape.