Oana se apropie brusc de Mihai și îl apucă de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator din județ. Cătălin Dumitrescu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile de copii, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Mihai se încruntă.
— Și unde este acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În acel moment, ușa fu lovită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Oana.
Mihai stinse repede ultima lumină rămasă. Casa se cufundă în întuneric.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece îi izbi imediat peste față. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se vedeau siluetele bărbaților.
Mihai le conduse pe cele două femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude îi loveau peste față. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar, deodată, bebelușul începu să plângă.
Tare.
Sfâșietor.
Din curte se auziră imediat strigăte:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Începu urmărirea.
Mihai o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor răsunau țipete, lătrat de câini și huruitul motoarelor.
Pe neașteptate, Oana se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne prind pe toți.
Mihai o apucă de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Oana zâmbi. Pentru prima dată în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca și cum eram moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse cu blândețe fiul pe față.
Apoi porni brusc în direcția opusă, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva se năpustiră după ea.
După un minut, întunericul fu despicat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâitul frânelor.
Pe urmă se lăsă tăcerea.
Elena urlă de groază.
Dar Mihai o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia spre dimineață. Cătălin Dumitrescu îi ascultă în tăcere, apoi își sună imediat câțiva vechi cunoscuți de la nivel județean.
După două zile, au început arestările.
Adevărul ieșit la lumină era cumplit: rețeaua de vânzare a copiilor existase ani la rând. În dosar erau amestecați medici, funcționari și foști polițiști.
Doru a fost prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Oanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Mihai tată. Ei nu i-au spus niciodată întregul adevăr.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Oana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea mereu, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.