Elena rămăsese încremenită lângă masa din bucătărie, cu ochii lipiți de mica brățară de plastic prinsă de încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor, împins de curentul rece, iar liniștea din casă era atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Mihai.
Femeia coborî din nou privirea spre scrisul de pe etichetă, și un frig cumplit îi trecu prin tot trupul.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Mihai își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena își ridică încet ochii spre soțul ei. Erau larg deschiși, plini de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Oana…
Dintr-odată, bucătăria parcă se micșoră, iar aerul deveni greu, de nerespirat. Mihai își amintea prea bine numele acela. Oana era sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: veniseră polițiști, fuseseră întrebați vecinii, oamenii scotociseră pădurea și malul râului. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă, fusese găsită geaca ei.
Atunci, toți au crezut că Oana se înecase.
Elena se lăsă greoi pe scaun, de parcă genunchii nu o mai ascultau.
— E trecută și data nașterii… ziua de azi… — murmură ea, cu vocea tremurând. — Dar nu are cum. Oana a dispărut acum trei ani…
Copilul începu să scâncească încet. Mihai îl luă cu grijă în brațe și începu să-l legene, stângaci, aproape speriat de fragilitatea lui.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Elena clătină repede din cap.
— Nu. E scris clar: „Oana Popescu”. Ea este.
În clipa aceea, poarta de afară se izbi cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Mihai se apropie repede de fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr din fața casei.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — mormăi el încet. — Copilul n-a fost lăsat la cimitir întâmplător.
Elena nu răspunse. În minte îi reveneau, unul câte unul, lucrurile de acum trei ani. Pe atunci, Oana era cu totul alta: luminoasă, gălăgioasă, plină de viață. Bărbații din sat se întorceau după ea ca după o minune. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând, cu obrajii uzi și vocea frântă, și spusese o frază pe care Elena nu o uitase niciodată:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Oana se certase cu vreun pretendent de-al ei.
O săptămână mai târziu, dispăruse.
Bebelușul scânci iar, slab. Elena îl luă încet din brațele lui Mihai. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, serios, aproape nefiresc, ca și cum ar fi înțeles tot ce se petrecea în jur.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Mihai oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse brusc:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea nedumerit.
— De ce?
Ea se poticni, căutând cuvintele.
— Pentru că… dacă Oana trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
Chiar atunci, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un țipăt scurt.
Mihai se îndreptă încet spre intrare.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de ușă, se auzi o voce bărbătească, răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
Peste casă se lăsă o tăcere apăsătoare, groasă, aproape vie.
Mihai stătea lângă ușă și nu îndrăznea nici măcar să atingă clanța. Elena strângea bebelușul la piept cu putere, de parcă simțea în adâncul ei că, dacă l-ar da, ceva îngrozitor s-ar întâmpla.
Loviturile răsunară din nou.
Mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți frumos, — se auzi iar vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Mihai se întoarse repede și stinse lumina din bucătărie. Casa se afundă pe loc în semiîntuneric. Numai candela de lângă icoana din colț mai tremura cu o lumină roșiatică, slabă.
— Liniște… — șopti el.
Elena abia mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau sub greutatea lui. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Mihai trase puțin perdeaua și privi cu grijă. Un fior rece îi coborî de-a lungul spatelui.
În curte se aflau doi bărbați îmbrăcați în haine închise. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă aproape peste ochi. Întunericul le ascundea fețele.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena atât de încet, încât abia se auzi.
Mihai clătină din cap.
Dar peste o clipă privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Mi se pare că pe unul îl cunosc.
Elena păli.
— Pe care?
Mihai înghiți în sec.
— Pe cel înalt… Cred că e Doru.
Numele căzu în cameră ca o lovitură.
Doru Cristea fusese cândva ajutor de post. El se ocupase, cu trei ani în urmă, de dispariția Oanei. Atunci, oamenii din sat îl socoteau drept și corect. Apoi, pe neașteptate, își dăduse demisia și dispăruse din zonă.
Vocea de afară răsună din nou:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Deodată, bebelușul se opri din plâns și se uită fix spre ușă. Degetele lui mici se încleștară de mâneca puloverului ei.
— Mihai… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi cu putere peretele casei, dinspre fereastră. Elena țipă.
Bebelușul începu să plângă.
Apoi, din curte, se auzi un motor.
Farurile lumină brusc ograda.
Bărbații de lângă fereastră se întoarseră speriați.
În fața casei opri o Dacie cenușie, veche.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta o basma udă de ploaie.
Elena înlemni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică încet capul.
Mihai scăpă pușca din mână.
— Doamne… — suflă el.
Era Oana.
Vie.
Dar arăta îngrozitor.
Chipul îi era tras, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în acești trei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se traseră imediat înapoi.
Oana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Picioarele Elenei se înmuiară.
— Oana?.. Tu ești cu adevărat?..
Dar sora ei se întoarse brusc, speriată.
Din întunericul drumului care ducea spre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Oana strigă cu atâta disperare, încât sângele păru să înghețe în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Secretul ascuns vreme de trei ani
Mihai deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Oana aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din toate încheieturile și se uita mereu peste umăr, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Închide ușa! Repede! — șopti ea, gâfâind.
Mihai răsuci cheia imediat.
De afară se auzeau deja voci de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai stătea fata veselă pe care o păstrase în amintire, ci doar umbra acelei fete. Oana părea chinuită, zdrobită, istovită până la moarte.
Dar cel mai înspăimântător lucru erau ochii ei.
În ei locuia o frică adevărată.
Bebelușul se opri brusc din plâns. Când Oana îl văzu în brațele Elenei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Oana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Oana își ridică încet privirea.
Pentru prima oară, în cameră se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se făcu albă la față.
— Cine?!
Oana aruncă o privire neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Doru.
Mihai își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Oana zâmbi amar, fără bucurie.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu o lumină de faruri. Cineva se mișca iar prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți vechea maternitate de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că se dărâma… Dar în tot timpul ăsta acolo s-au petrecut lucruri cumplite.
Elena se încruntă.
— Ce fel de lucruri?
Oana trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
În cameră parcă nu mai rămase aer.
Mihai se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că bebelușii muriseră la naștere.
Elena simți că i se înmoaie tot trupul.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Oana încet. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram acolo, ca infirmieră.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Oana își acoperi fața cu mâinile.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Mihai se ridică brusc.
— Acum veți spune totul poliției.
Oana zâmbi amar.
— Poliției? Mihai… jumătate dintre ei țineau spatele afacerii.
Elena privi copilul.
— Iar el?..
Oana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat fiul la cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu treci pe acolo după tură…
Mihai se uită la ea uimit.
— Ne urmăreai?
Oana dădu din cap în tăcere.
Chiar atunci, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Mihai îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte de spaimă
Elena stătea lipită de perete, strângând bebelușul la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia reușea să țină copilul. Băiețelul respira încet, parcă neștiutor de groaza care se strângea în jurul lui.
Mihai mai citi o dată biletul, apoi își ridică privirea spre Oana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
De dincolo de ușă se auziră iar pași.
Grei.
Liniștiți.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea pe unde să scape.
Oana se apropie brusc de Mihai și îl apucă de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator din județ. Cătălin Dumitrescu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile de copii, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Mihai se încruntă.
— Și unde este acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În acel moment, ușa fu lovită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Oana.
Mihai stinse repede ultima lumină rămasă. Casa se cufundă în întuneric.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece îi izbi imediat peste față. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se vedeau siluetele bărbaților.
Mihai le conduse pe cele două femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude îi loveau peste față. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar, deodată, bebelușul începu să plângă.
Tare.
Sfâșietor.
Din curte se auziră imediat strigăte:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Începu urmărirea.
Mihai o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor răsunau țipete, lătrat de câini și huruitul motoarelor.
Pe neașteptate, Oana se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne prind pe toți.
Mihai o apucă de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Oana zâmbi. Pentru prima dată în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca și cum eram moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse cu blândețe fiul pe față.
Apoi porni brusc în direcția opusă, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva se năpustiră după ea.
După un minut, întunericul fu despicat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâitul frânelor.
Pe urmă se lăsă tăcerea.
Elena urlă de groază.
Dar Mihai o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia spre dimineață. Cătălin Dumitrescu îi ascultă în tăcere, apoi își sună imediat câțiva vechi cunoscuți de la nivel județean.
După două zile, au început arestările.
Adevărul ieșit la lumină era cumplit: rețeaua de vânzare a copiilor existase ani la rând. În dosar erau amestecați medici, funcționari și foști polițiști.
Doru a fost prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Oanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Mihai tată. Ei nu i-au spus niciodată întregul adevăr.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Oana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea mereu, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.