După ce fiul meu s-a mutat de curând în garsoniera lui, apartamentul meu din București a devenit dintr-odată prea liniștit. Nu mai auzeam pași pe hol, nu mai găseam căni uitate pe masă, nu mai era nimeni care să întrebe, în treacăt, ce avem de mâncare. La patruzeci și nouă de ani, viața nu se termină doar pentru că rămâi singură în casă, așa că mi-am făcut curaj și mi-am instalat o aplicație de întâlniri.
Cu Mihai am avut potrivire aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, cu propoziții întregi, fără glume proaste, fără vulgarități și fără acele aluzii ieftine care te fac să închizi conversația după două minute. Recunosc, asta m-a surprins plăcut.
În a treia zi de discuții, mi-a trimis un mesaj lung, aproape ca o declarație oficială despre felul în care vedea el relațiile. Era dur, foarte direct și atât de clar formulat, încât nu lăsa loc pentru interpretări sau speranțe greșite.
„Hai să stabilim de la început, ca doi oameni maturi, — scria pe ecran. — Am avut o căsnicie lungă și un divorț greu, care m-a consumat enorm. Copiii mei sunt mari, au viețile lor, nu mai depind de mine. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară lucruri, nu vreau presiune, nu vreau scene și reproșuri. Caut o femeie adultă, echilibrată, care înțelege viața.
Îți spun sincer, fără să îndulcesc nimic: nu am de gând să plătesc mofturi feminine. Parfumuri, rochii, saloane, manichiuri și toate celelalte nu sunt responsabilitatea mea. Eu îmi doresc o legătură calmă, egală, fără dependențe.”
Am citit mesajul lui de două ori. Sincer, genul acesta de afirmații nu mă mai sperie de mult. Dimpotrivă, uneori chiar mă liniștesc. Am un serviciu decent, îmi pot cumpăra singură ce am nevoie și ce îmi place. Nu m-am înscris pe aplicația aceea ca să caut un portofel pe două picioare.
Reguli spuse dinainte, fără teatru? Foarte bine. Și pe mine mă obosesc jocurile, manipulările mărunte și dorința unor oameni de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Mihai, — i-am răspuns. — Și mie îmi plac lucrurile simple și clare. Nu suport interesul mascat și nu caut să profit de nimeni. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște.”
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul insista atât de mult pe egalitate și pe lipsa așteptărilor inutile, m-am gândit să îi ofer exact asta, în forma cea mai sinceră. Nu avea sens să transform o cafea de după-amiază într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore pierdute în fața oglinzii, fără ritualuri complicate, fără agitație.
Am scos din dulap blugii mei albaștri preferați, mi-am luat un tricou simplu și, peste el, o cămașă gri în carouri. În picioare am pus adidași comozi. Părul l-am prins la ceafă cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Când ne-am așezat la masă și am început să vorbim, mi-am dat seama destul de repede că bărbatul din fața mea chiar avea subiecte interesante. De obicei, primele întâlniri sunt fie pline de tăceri stânjenitoare, fie seamănă cu un interogatoriu despre foști soți, bani și traume. De data aceasta, conversația curgea firesc, fără efort și aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat el, tăind atent cu furculița o bucată de plăcintă. — Regizorul a complicat prea mult decorul, după părerea mea. Ideea era puternică, dar punerea în scenă a cam tras-o în jos. Cu piesele clasice nu te poți juca oricum.
— Am văzut-o, — am dat eu din cap, împingând ușor farfuria goală de salată. — Da, decorul a fost discutabil, aici îți dau dreptate. Dar actorul principal a salvat spectacolul. Avea o expresivitate incredibilă, făcea sala să râdă aproape fără să spună nimic.
— Exact! Asta am simțit și eu! — s-a însuflețit el. — Iar scena cu scrisoarea? Acolo a fost, pur și simplu, impecabil.
Am vorbit despre cărți, despre știri științifice recente, despre filme vechi și despre orașele în care ne-ar plăcea să ne întoarcem. Mihai era politicos, atent, nu mă întrerupea și părea sincer interesat de felul în care gândeam.
Mă simțeam neașteptat de relaxată lângă el. La un moment dat, m-am surprins imaginându-mi unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a lăsat-o pe marginea mesei. Mihai nici măcar nu a întins mâna spre ea. A luat calm o gură de apă și s-a uitat la mine întrebător.
— Salata și desertul meu le achit eu, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă aproape ridicolă, în jur de patruzeci de lei. Mihai a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nicio încercare de gest elegant, nici măcar un impuls de a face cinste unei femei cu care tocmai petrecuse o după-amiază plăcută.
Nu m-a deranjat. Eram doi oameni maturi și, până la urmă, discutasem lucrurile de la început. Îmi spusese foarte clar, încă din conversația online, că nu intenționează să plătească pentru altcineva. Totul era cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.