Am ieșit din cafenea în aerul rece, ne-am luat rămas-bun aproape cald la intrarea de la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam o stare bună. Era una dintre acele întâlniri rare după care chiar îți vine să spui: poate merită continuat.
Când am ajuns acasă, mi-am descălțat adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Tocmai atunci telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos deja cu un mic zâmbet, așteptându-mă să văd ceva de genul: „Mulțumesc pentru azi, mi-a plăcut mult să vorbesc cu tine, poate repetăm.”
Dar pe ecran era un mesaj lung de la Mihai. Am început să citesc și, cu fiecare rând, sprâncenele mi se ridicau tot mai sus de uimire.
„Elena, o să îți spun direct, fără ocolișuri. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, care se respectă, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou banal și în adidași! Nici măcar nu mirosea a parfum de la tine! O femeie trebuie să fie o bucurie, să încânte ochiul bărbatului de lângă ea. Tu arătai ca și cum doar ai fi coborât să duci gunoiul. Cu o asemenea atitudine față de tine și față de felul în care arăți, nu vei atrage pe nimeni. Îmi pare rău pentru sinceritate, dar este clar că nu ne potrivim.”
Buna mea dispoziție s-a evaporat într-o clipă, de parcă nici nu existase. În locul ei am simțit o amărăciune fierbinte, nedreptate și o furie atât de vie, încât mi s-au încordat umerii.
Deci omul îmi spusese negru pe alb că nu are de gând să plătească pentru parfumurile, unghiile, coafurile sau saloanele unei femei? Dar, în același timp, acest bărbat matur era sincer ofensat că femeia nu investise bani și timp ca să îi bucure lui privirea! Atâta tupeu curat rar mi-a fost dat să văd.
M-am așezat pe canapea și am început să scriu.
„Mihai, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — am tastat, fără nicio dorință de a mai îndulci ceva. — Hai să privim faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și în blugi uzați. Eu m-am îmbrăcat exact în aceeași logică. Ai vrut sinceritate? Poftim. Asta este: am venit așa cum sunt într-o zi obișnuită, în haine comode, de zi cu zi, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu pur și simplu te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut același lucru. Nu suntem parteneri egali, așa cum ai declarat chiar tu în profil?”
M-am oprit câteva secunde, dar furia încă îmi fierbea în piept. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a fost cel care a închis totul.
„Dacă tu vrei o femeie de vitrină — spectaculoasă, coafată perfect, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu un parfum care lasă dâră în urmă — atunci vorbești despre cu totul altceva. Un asemenea aspect cere bani mulți, timp și efort. Femeia nu primește toate acestea gratis de la natură, împachetate cu fundă. Iar dacă vrei lângă tine o astfel de prezență luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să ajungi cu o mașină frumoasă, să preiei nota de plată fără să numeri mărunțișul. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă tu refuzi principial să investești în ea și îți calculezi fiecare leu la casă. Tu vrei să te bucuri de o limuzină, dar să o plătești ca pe o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează.”
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, fără nicio întârziere.
Dar în partea de sus a conversației nu a apărut deloc acel așteptat „scrie…”. Am așteptat aproape zece minute. Nu a venit niciun răspuns. Mihai a ales, previzibil și destul de laș, să dispară în tăcere, fără să găsească măcar un argument limpede împotriva unei logici foarte simple.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am oftat adânc. M-a întristat? Da, bineînțeles. Dar nu pentru că îl pierdusem pe acest bărbat anume. Altceva m-a rănit: faptul că un om adult, citit, aparent inteligent, la cincizeci și doi de ani, se dovedea un ipocrit atât de evident și un bărbat atât de mărunt, atât de zgârcit în gândire.
Unii bărbați repetă cu mare plăcere că femeile din ziua de azi au devenit prea interesate de bani. Cer egalitate totală, notă împărțită și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură, să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în lucrurile mici.
Dar, în același timp, dintr-un motiv greu de înțeles, sunt convinși că această femeie independentă, obosită după serviciu, trebuie să își cheltuiască salariul pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le ofere lor, gratuit, o priveliște agreabilă. Iar când li se refuză această formă voluntară de donație estetică, se simt profund jigniți.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă mai consumați energia cu discuții fără rost?