După ce fiul meu s-a mutat de curând în apartamentul lui, casa a devenit dintr-odată prea largă, prea tăcută, aproape străină. La patruzeci și nouă de ani nu aveam de gând să mă comport ca și cum viața s-ar fi terminat, așa că mi-am făcut curaj și mi-am instalat o aplicație de întâlniri.
Cu Radu am făcut „match” aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, fără greșeli caraghioase, fără vulgarități, fără aluzii ieftine. Pentru început, asta mi s-a părut deja o surpriză plăcută.
În a treia zi de conversație mi-a trimis, practic, un manifest al principiilor lui. Mesajul era lung, tăios și atât de direct, încât nu mai lăsa loc nici pentru interpretări, nici pentru speranțe ascunse.
„Hai să stabilim de la început lucrurile cinstit, — apărea pe ecran. — Am în spate o căsnicie lungă și un divorț foarte greu. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc și pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară mereu ceva, să mi se consume energia sau să mi se facă scene. Caut o femeie matură, lucidă.
Îți spun de pe acum, fără ocolișuri: nu am de gând să plătesc mofturi femeiești. Parfumuri, rochii, saloane de înfrumusețare și toate celelalte nu sunt pentru mine. Eu vreau o relație liniștită, egală.”
Am citit mesajul de două ori. Sincer, asemenea declarații nu mă mai sperie de mult; uneori chiar mă bucură. Am un serviciu decent și îmi pot cumpăra singură ce îmi doresc. Nu m-a interesat niciodată să umblu după portofelul unui bărbat sau să-mi caut sponsor.
Claritate și reguli spuse pe față? Foarte bine. Și pe mine mă obosiseră jocurile, manipulările mascate și dorința aceea permanentă a oamenilor de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Radu, — i-am scris. — Și eu prefer simplitatea și sinceritatea, iar interesul material mă irită. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște.”
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul ținea atât de mult la egalitate și la lipsa așteptărilor inutile, am hotărât să-i ofer exact asta, în forma cea mai curată. N-am transformat o simplă întâlnire de zi într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore pierdute în fața oglinzii, fără ritualuri complicate de pregătire.
Mi-am scos din dulap blugii albaștri preferați, am pus un tricou simplu, iar peste el o cămașă gri în carouri. În picioare, adidași comozi. Părul l-am prins repede cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Am început să vorbim și mi-am dat seama destul de repede că în fața mea stătea, totuși, un om interesant. De obicei, primele întâlniri alunecă fie într-o tăcere jenată, fie într-un interogatoriu plictisitor despre foști și foste. Aici a fost altfel. Conversația curgea ușor, firesc, aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat el, tăind atent cu cuțitul o bucată de plăcintă. — Regizorul, după părerea mea, a exagerat cu decorurile. Ideea era puternică, dar punerea în scenă a tras-o în jos. Cu textele clasice nu te poți juca chiar așa.
— Am văzut-o, — am dat din cap, împingând puțin farfuria goală în care fusese salata. — Da, decorurile au fost discutabile, aici îți dau dreptate. Dar actorul principal a salvat spectacolul. Avea o mimică extraordinară, făcea sala să râdă aproape din nimic.
— Exact! Asta am simțit și eu! — s-a însuflețit el. — Dar scena cu scrisoarea? Cum a jucat-o? A fost de mare clasă!
Am discutat despre cărți, am comentat noutăți științifice apărute recent, am sărit de la un subiect la altul. Radu se purta politicos, atent, nu mă întrerupea, asculta cu grijă și părea cu adevărat curios să audă ce cred eu.
Mă simțeam lângă el neașteptat de liniștită și de relaxată. La un moment dat m-am surprins chiar gândindu-mă unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a așezat-o la marginea mesei. Radu nici măcar nu s-a mișcat spre ea. A luat calm o înghițitură de apă și m-a privit întrebător.
— Salata și desertul mi le plătesc singură, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă mică, vreo patruzeci de lei. Radu a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nici cea mai mică încercare de gest frumos, nici urmă de dorință de a invita o femeie.
Nu m-a rănit însă. Eram oameni maturi și, în fond, stabiliserăm totul dinainte. Îmi spusese clar încă din mesaje că nu intenționează să plătească pentru altcineva. Cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.
Am ieșit din cafenea în aerul răcoros, ne-am luat rămas-bun călduros lângă intrarea la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam sufletul ușor. O cunoștință rar de reușită, după care chiar îți dorești să urmeze ceva.
M-am întors acasă. Mi-am scos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umerașe, în dulap. Chiar atunci, telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos, așteptând deja să văd ceva plăcut, poate: „Mulțumesc pentru după-amiază, ești o interlocutoare minunată, mi-ar plăcea să ne mai vedem.”
Dar pe ecran era un mesaj lung de la Radu. Am început să citesc și, cu fiecare rând, sprâncenele mi se ridicau tot mai mult de uimire.
„Ioana, îți spun direct și fără menajamente. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, iar tu nici măcar n-ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou obișnuit și în adidași! Nici parfum nu se simțea de la tine! O femeie trebuie să fie o sărbătoare, să bucure privirea bărbatului ei. Tu arătai de parcă ieșiseși doar să duci gunoiul. Cu o asemenea atitudine față de tine și față de aspectul tău, nu vei plăcea nimănui. Iartă-mi sinceritatea, dar e limpede că nu ne potrivim.”
Buna mea dispoziție s-a evaporat într-o clipă, de parcă nici n-ar fi existat. În locul ei a rămas o amestecătură de jignire, nedreptate și o furie fierbinte, greu de înghițit.
Deci omul spusese negru pe alb că nu are de gând să plătească parfumuri, manichiuri, coafuri și saloane pentru femei? Dar, în același timp, un bărbat adult se indigna cu toată seriozitatea că femeia nu și-a investit banii și timpul ca să-i încânte lui personal privirea! Cât de limpede poate fi obraznicia, Doamne.
M-am așezat pe canapea și am început să-i scriu răspunsul.
„Radu, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — am tastat, fără nicio dorință de a mai îndulci ceva. — Hai să ne uităm la faptele de azi. La întâlnire nu ai venit într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și în blugi tociți. Eu m-am îmbrăcat în același registru. Ai vrut sinceritate? Poftim. Iat-o: am venit așa cum sunt în viața de zi cu zi, în haine comode, obișnuite, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu pur și simplu te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut exact același lucru. Doar suntem parteneri egali, așa cum ai declarat chiar tu în profil.”
M-am oprit câteva clipe, dar furia încă îmi fierbea pe dinăuntru. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a ieșit definitiv.
„Dacă tu ai nevoie de o femeie-imagine — spectaculoasă, coafată perfect, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu dâră de parfum fin în urma ei — atunci cauți cu totul altceva. O asemenea apariție cere bani mulți, timp și efort. Femeia nu primește toate acestea gratis de la natură, într-o cutie cu fundă. Iar dacă vrei lângă tine exact o astfel de parteneră luxoasă, trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să apari cu o mașină bună, să achiți nota. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă, din principiu, nu vrei să investești în ea și numeri fiecare bănuț la casă. Vrei să te bucuri de o mașină de lux, dar s-o plătești ca pe o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează.”
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, literalmente în aceeași clipă.
Dar sus, în chat, nu a apărut acel mult așteptat „scrie…”. Am așteptat vreo zece minute. N-a venit niciun răspuns. Radu, previzibil și foarte laș, s-a refugiat în tăcere, fără să găsească măcar un argument limpede împotriva celei mai simple logici.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am lăsat telefonul deoparte și am tras aer adânc în piept. M-am supărat? Da, bineînțeles. Dar nu fiindcă l-aș fi pierdut pe omul acesta anume. Altceva m-a durut: un bărbat adult, citit, la cincizeci și doi de ani, se dovedise un ipocrit fără speranță și un individ mărunt, ieftin în gândire.
Unii bărbați repetă cu mare plăcere că femeile de azi au devenit prea interesate de bani. Cer egalitate deplină, notă împărțită și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură și să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în lucrurile mici.
Dar, în același timp, sunt cumva convinși sincer că această femeie independentă, obosită după serviciu, trebuie să-și cheltuiască propriul salariu pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine numai ca să le alinte gratuit privirea pretențioasă. Iar când li se refuză această formă de caritate voluntară, se simt mortal jigniți.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă consumați energia pe discuții fără rost?