După ce fiul meu s-a mutat de curând în apartamentul lui, casa a devenit dintr-odată prea largă, prea tăcută, aproape străină. La patruzeci și nouă de ani nu aveam de gând să mă comport ca și cum viața s-ar fi terminat, așa că mi-am făcut curaj și mi-am instalat o aplicație de întâlniri.
Cu Radu am făcut „match” aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, fără greșeli caraghioase, fără vulgarități, fără aluzii ieftine. Pentru început, asta mi s-a părut deja o surpriză plăcută.
În a treia zi de conversație mi-a trimis, practic, un manifest al principiilor lui. Mesajul era lung, tăios și atât de direct, încât nu mai lăsa loc nici pentru interpretări, nici pentru speranțe ascunse.
„Hai să stabilim de la început lucrurile cinstit, — apărea pe ecran. — Am în spate o căsnicie lungă și un divorț foarte greu. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc și pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară mereu ceva, să mi se consume energia sau să mi se facă scene. Caut o femeie matură, lucidă.
Îți spun de pe acum, fără ocolișuri: nu am de gând să plătesc mofturi femeiești. Parfumuri, rochii, saloane de înfrumusețare și toate celelalte nu sunt pentru mine. Eu vreau o relație liniștită, egală.”
Am citit mesajul de două ori. Sincer, asemenea declarații nu mă mai sperie de mult; uneori chiar mă bucură. Am un serviciu decent și îmi pot cumpăra singură ce îmi doresc. Nu m-a interesat niciodată să umblu după portofelul unui bărbat sau să-mi caut sponsor.
Claritate și reguli spuse pe față? Foarte bine. Și pe mine mă obosiseră jocurile, manipulările mascate și dorința aceea permanentă a oamenilor de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Radu, — i-am scris. — Și eu prefer simplitatea și sinceritatea, iar interesul material mă irită. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște.”
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul ținea atât de mult la egalitate și la lipsa așteptărilor inutile, am hotărât să-i ofer exact asta, în forma cea mai curată. N-am transformat o simplă întâlnire de zi într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore pierdute în fața oglinzii, fără ritualuri complicate de pregătire.
Mi-am scos din dulap blugii albaștri preferați, am pus un tricou simplu, iar peste el o cămașă gri în carouri. În picioare, adidași comozi. Părul l-am prins repede cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Am început să vorbim și mi-am dat seama destul de repede că în fața mea stătea, totuși, un om interesant. De obicei, primele întâlniri alunecă fie într-o tăcere jenată, fie într-un interogatoriu plictisitor despre foști și foste. Aici a fost altfel. Conversația curgea ușor, firesc, aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat el, tăind atent cu cuțitul o bucată de plăcintă. — Regizorul, după părerea mea, a exagerat cu decorurile. Ideea era puternică, dar punerea în scenă a tras-o în jos. Cu textele clasice nu te poți juca chiar așa.
— Am văzut-o, — am dat din cap, împingând puțin farfuria goală în care fusese salata. — Da, decorurile au fost discutabile, aici îți dau dreptate. Dar actorul principal a salvat spectacolul. Avea o mimică extraordinară, făcea sala să râdă aproape din nimic.
— Exact! Asta am simțit și eu! — s-a însuflețit el. — Dar scena cu scrisoarea? Cum a jucat-o? A fost de mare clasă!
Am discutat despre cărți, am comentat noutăți științifice apărute recent, am sărit de la un subiect la altul. Radu se purta politicos, atent, nu mă întrerupea, asculta cu grijă și părea cu adevărat curios să audă ce cred eu.
Mă simțeam lângă el neașteptat de liniștită și de relaxată. La un moment dat m-am surprins chiar gândindu-mă unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a așezat-o la marginea mesei. Radu nici măcar nu s-a mișcat spre ea. A luat calm o înghițitură de apă și m-a privit întrebător.
— Salata și desertul mi le plătesc singură, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă mică, vreo patruzeci de lei. Radu a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nici cea mai mică încercare de gest frumos, nici urmă de dorință de a invita o femeie.
Nu m-a rănit însă. Eram oameni maturi și, în fond, stabiliserăm totul dinainte. Îmi spusese clar încă din mesaje că nu intenționează să plătească pentru altcineva. Cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.
Am ieșit din cafenea în aerul răcoros, ne-am luat rămas-bun călduros lângă intrarea la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam sufletul ușor. O cunoștință rar de reușită, după care chiar îți dorești să urmeze ceva.
M-am întors acasă. Mi-am scos adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umerașe, în dulap. Chiar atunci, telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos, așteptând deja să văd ceva plăcut, poate: „Mulțumesc pentru după-amiază, ești o interlocutoare minunată, mi-ar plăcea să ne mai vedem.”