Luca a rostit acele cuvinte cu o voce atât de calmă și firească, încât învățătoarea lui nici nu și-a dat seama din prima cât de înspăimântătoare era mărturisirea copilului.
— Poți să repeți, te rog, ce ai spus, Luca? — întrebă doamna Popescu.
Băiatul își plecă privirea și își trase în grabă mânecile cămășii peste încheieturi, până aproape de degete.
— Bunica îmi leagă mâinile în fiecare noapte.
În clasă, ceilalți copii continuau să vorbească și să se agite, însă pentru învățătoare totul parcă amuțise. Se uită cu atenție la mâinile băiatului. De sub material se vedeau într-adevăr urme roșiatice.
— De ce face bunica asta?
Luca aruncă o privire neliniștită spre ușa clasei, de parcă s-ar fi temut că discuția lor putea fi auzită de cineva.
— Spune că, dacă nu mă leagă, se va întâmpla ceva rău.
— Te doare?
Băiatul rămase tăcut câteva clipe.
— Uneori. Mai ales când încerc să-mi scot mâinile. Atunci bunica mă ține și îmi spune să nu deschid ochii, orice ar fi.
În acel moment, doamna Popescu înțelese că nu putea doar să-l întrebe câteva lucruri și apoi să-l lase să plece liniștit acasă.
De aproape șase luni, Luca locuia împreună cu bunica lui, Elena. Părinții copilului muriseră într-un accident de mașină, iar după tragedie femeia devenise singurul lui tutore legal.
Elena apărea aproape zilnic în fața școlii îmbrăcată în aceeași haină lungă și închisă la culoare. Vorbea foarte puțin atât cu profesorii, cât și cu părinții celorlalți elevi. În fiecare după-amiază îl aștepta tăcută lângă poartă, îl prindea strâns de mână și îl ducea repede acasă.
În ultimele săptămâni, și comportamentul lui Luca se schimbase. Adormea tot mai des în timpul orelor, evita locurile de lângă ferestre și tresărea vizibil ori de câte ori cineva îi atingea din greșeală mâinile sau încheieturile.
Într-o zi, doamna Popescu îl întrebă cu grijă de ce părea mereu atât de obosit.
— Pentru că bunica stă noaptea lângă patul meu și se uită la mine tot timpul, răspunse el încet.
Atunci, învățătoarea crezuse că Elena devenise doar prea grijulie după moartea părinților și că își păzea nepotul cu o teamă exagerată. Acum însă, acea frază căpăta un cu totul alt înțeles.
În aceeași zi, doamna Popescu îi povesti directorului tot ce aflase. Informația ajunse imediat la serviciul de protecție a copilului și la poliție. Se hotărî ca în acea seară să meargă împreună la locuința Elenei.
După terminarea orelor, bunica se afla, ca de obicei, la poarta școlii. Când observă chipul îngrijorat al învățătoarei, se opri pentru o clipă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Elena cu suspiciune.
— Nu. Doar că astăzi Luca pare foarte obosit.
Bunica își îndreptă privirea spre nepot, iar pe fața ei trecu fulgerător o expresie de spaimă.
— Noaptea trecută a fost din nou foarte grea, șopti ea.
— Ce s-a întâmplat?
Elena nu răspunse. Îl apucă și mai strâns pe Luca de mână și plecă aproape imediat împreună cu el. Pentru doamna Popescu, reacția femeii deveni încă un semn că ceva nu era în regulă.
În jurul orei unsprezece seara, învățătoarea stătea în fața casei vechi a Elenei, alături de doi polițiști și de o reprezentantă a serviciului social.
În spatele perdelelor de la singura fereastră luminată de la etaj se mișca, din când în când, silueta cuiva.
Bătură de mai multe ori, dar nimeni nu deschise. Deodată, din interiorul casei se auzi o lovitură înăbușită. După câteva secunde, de sus răsună vocea speriată a copilului:
— Bunico, dă-mi drumul!
Mâinile doamnei Popescu începură să tremure. Unul dintre polițiști lovi din nou în ușă, de această dată mult mai puternic.
— Deschideți! Poliția!
Din casă se auziră pași grăbiți. Ceva greu se prăbuși cu zgomot, iar apoi Luca strigă din nou:
— Vreau să ies!
Polițiștii nu mai așteptară. Deschiseră ușa și urcară rapid spre etaj.
Ușa camerei copilului era încuiată pe dinăuntru. Când unul dintre agenți reuși să o deschidă, toți cei aflați pe coridor încremeniră.
Luca zăcea pe podea. Încheieturile îi erau prinse cu fâșii moi de material. Elena stătea în genunchi lângă el și îl ținea cu ultimele puteri de umeri. Fereastra camerei era larg deschisă.
— Îndepărtați-vă imediat de copil! porunci polițistul.
Elena nu se mișcă.
— Vă rog, nu-i dezlegați mâinile!
— Dați drumul copilului chiar acum!
Reprezentanta serviciului social făcu un pas înainte, însă Elena începu brusc să strige disperată:
— Încă nu s-a trezit!
Ce s-a întâmplat după aceea, citiți în comentarii ‼️👇‼️👇
Doamna Popescu se uită spre Luca. Ochii băiatului erau larg deschiși, dar părea că nu vede nimic din jur. Chipul îi era lipsit de expresie, iar buzele repetau iar și iar aceleași cuvinte stranii:
— Trebuie să merg la ei. Mă cheamă.
În clipa următoare, Luca se ridică brusc și se repezi spre fereastra deschisă. Unul dintre polițiști reuși să-l prindă exact în ultima secundă. Copilul se zbătea cu disperare ca să scape, fără să pară că înțelege cine se afla lângă el.
— Doarme, spuse Elena printre lacrimi. Vă implor, închideți fereastra.