După câteva minute, Luca începu să se liniștească. Când auzi vocea familiară a bunicii, își sprijini capul de umărul ei și adormi din nou aproape imediat, cufundându-se într-un somn adânc.
Elena se apropie de dulap, scoase de acolo un dosar gros plin cu documente medicale și îl așeză pe masă.
După accidentul în care muriseră părinții lui, Luca dezvoltase o tulburare severă de somn, însoțită de episoade dese de somnambulism. Aproape în fiecare noapte se ridica din pat fără să se trezească, deschidea singur uși și ferestre și încerca să plece din casă.
Prima dată, Elena îl găsise desculț în mijlocul curții. Altădată, copilul ajunsese pe scările care duceau spre acoperiș. Iar cu numai două săptămâni înainte, Luca deschisese fereastra de la etaj și apucase deja să-și scoată un picior în afară, când bunica îl observase la timp și îl trăsese de lângă gol.
Medicii îi recomandaseră un pat special, sigur, precum și un sistem de supraveghere pe timpul nopții. Elena nu își putea permite însă echipamentele costisitoare. Până când urma să primească un răspuns pentru programul de sprijin și pentru tratamentul nepotului, femeia folosise, la recomandarea unui specialist, dispozitive moi de protecție și rămăsese în fiecare noapte lângă Luca, aproape fără să închidă ochii.
Urmele roșii de pe încheieturi apăruseră după un episod deosebit de violent. În noaptea precedentă, Luca se speriase în somn și încercase cu toată puterea să se elibereze, vrând să ajungă din nou la fereastră.
— Dar de ce nu ați spus nimănui până acum? întrebă doamna Popescu, cutremurată.
Elena privi spre nepotul care dormea liniștit.
— Mi-a fost teamă că îl vor lua de lângă mine. Și-a pierdut deja mama și tatăl. Dacă mă pierde și pe mine, nu-i mai rămâne nimeni.
Doamna Popescu își întoarse încet privirea spre fereastra larg deschisă. Veniseră convinși că trebuiau să apere un copil de cruzimea propriei bunici.
În schimb, găsiseră o femeie epuizată, care de luni întregi dormea foarte puțin și își petrecea fiecare noapte încercând să-și împiedice nepotul să se rănească singur.
Elena nu fu arestată. Dimpotrivă, școala hotărî să sprijine familia și organiză o strângere de fonduri. În doar câteva zile se adună suma necesară. Casa fu dotată cu senzori și alarme, ferestrele primiră sisteme de protecție, iar pentru Luca fu cumpărat un pat special, sigur.
În plus, băiatul începu, în sfârșit, să beneficieze de tratament corespunzător și de supravegherea permanentă a specialiștilor.
Trei luni mai târziu, doamna Popescu observă din nou încheieturile lui Luca. De această dată, pielea era curată. Nu mai rămăsese nici urmă de dungă roșie.
— Bunica îți mai leagă mâinile noaptea? întrebă învățătoarea cu grijă.
Luca zâmbi larg.
— Nu. Acum, dacă mă ridic din pat în timpul nopții, aparatul o trezește imediat pe bunica. Dar ea tot doarme lângă mine.
În acea zi, Elena veni, ca de obicei, să-și ia nepotul după ore. Pentru prima dată, nu mai purta haina aceea întunecată și nu își mai ferea privirea. Nici nu se mai grăbea să plece de lângă ceilalți.
Când o văzu, Luca alergă spre ea, o îmbrățișă strâns și spuse cu mândrie, asemenea unui copil care descoperise în sfârșit adevărul:
— Ea este bunica mea. În fiecare noapte m-a salvat. Doar că înainte nu înțelegeam asta.