Luca avea șapte ani și rostise acele cuvinte atât de calm, de parcă ar fi povestit ceva obișnuit, încât doamna Popescu nu a înțeles imediat cât de înspăimântătoare era mărturisirea lui.
— Poți să repeți, te rog, ce ai spus, Luca? — întrebă ea, aplecându-se ușor spre copil.
Băiatul își plecă privirea și își trase mânecile bluzei până aproape de vârful degetelor.
— Bunica îmi leagă mâinile în fiecare noapte.
În clasă, ceilalți copii continuau să vorbească și să se agite, însă pentru învățătoare toate sunetele păreau să fi dispărut. Își fixă privirea asupra încheieturilor lui Luca. De sub material se vedeau într-adevăr urme roșiatice.
— De ce face bunica asta?
Luca aruncă o privire neliniștită spre ușa clasei, ca și cum se temea că cineva le-ar putea auzi conversația.
— Spune că, dacă nu mă leagă, se va întâmpla ceva rău.
— Te doare?
Copilul tăcu câteva clipe, cu buzele strânse.
— Uneori. Mai ales când încerc să-mi scot mâinile. Atunci bunica mă ține și îmi spune să nu deschid ochii, orice s-ar întâmpla.
În acel moment, doamna Popescu înțelese că nu putea doar să-i pună câteva întrebări lui Luca, apoi să-l trimită liniștită acasă la sfârșitul zilei.
De aproape șase luni, băiatul locuia împreună cu bunica lui, Margareta. Părinții lui muriseră într-un accident de mașină, iar după tragedie femeia devenise singurul tutore legal al nepotului.
Margareta apărea aproape zilnic în fața școlii îmbrăcată în același palton lung și închis la culoare. Nu vorbea aproape deloc nici cu profesorii, nici cu părinții celorlalți elevi. În fiecare după-amiază îl aștepta pe Luca lângă poartă, îl apuca strâns de mână și îl conducea repede spre casă.
În ultimele săptămâni, și comportamentul copilului se schimbase. Adormea tot mai des la ore, evita să stea lângă ferestre și tresărea puternic ori de câte ori cineva îi atingea din greșeală mâinile sau încheieturile.
Într-o zi, învățătoarea îl întrebase cu grijă de ce părea mereu atât de obosit.
— Pentru că bunica stă noaptea lângă patul meu și se uită la mine tot timpul, răspunsese Luca în șoaptă.
Atunci, doamna Popescu își spusese că Margareta devenise pur și simplu exagerat de temătoare după moartea părinților și că își supraveghea nepotul din cauza durerii și a fricii. Acum însă, acea frază căpăta un cu totul alt înțeles.
În aceeași zi, învățătoarea îi povesti directorului tot ce aflase. Informația ajunse imediat la serviciul de protecție a copilului și la poliție. S-a hotărât ca, în acea seară, să meargă cu toții la locuința Margaretei.
După terminarea orelor, bunica se afla, ca de obicei, lângă poarta școlii. Când observă expresia îngrijorată de pe chipul doamnei Popescu, se opri pentru o clipă.
— S-a întâmplat ceva? — întrebă Margareta cu suspiciune.
— Nu. Doar că Luca pare astăzi mai obosit decât de obicei.
Bunica își întoarse privirea spre nepot, iar pe fața ei se ivi imediat o teamă greu de ascuns.
— Noaptea trecută a fost din nou foarte grea, murmură ea.
— Ce s-a întâmplat mai exact?
Margareta nu răspunse. Îi strânse și mai tare mâna lui Luca și plecă aproape imediat împreună cu el. Pentru învățătoare, gestul acela deveni încă un semn că ceva nu era în regulă.
În jurul orei unsprezece seara, doamna Popescu se afla în fața casei vechi a Margaretei, alături de doi polițiști și de o reprezentantă a serviciului social.
În spatele perdelelor de la singura fereastră luminată de la etaj se mișca, din când în când, o umbră.
Au bătut de mai multe ori la ușă, dar nimeni nu a venit să deschidă. Apoi, din adâncul casei, s-a auzit o lovitură înfundată. După câteva secunde, de sus s-a auzit glasul speriat al copilului:
— Bunico, lasă-mă!
Mâinile doamnei Popescu au început să tremure. Unul dintre polițiști a bătut din nou, de data aceasta cu mult mai puternic.
— Deschideți! Poliția!
Din interior s-au auzit pași grăbiți. Un obiect greu s-a prăbușit cu zgomot, iar Luca a strigat din nou:
— Vreau să ies!
Polițiștii nu au mai așteptat. Au deschis ușa și au urcat în fugă scările spre etaj.
Ușa dormitorului copilului era încuiată pe dinăuntru. Când unul dintre agenți a reușit să o forțeze, toți cei aflați pe coridor au rămas nemișcați.
Luca zăcea pe podea. Încheieturile îi erau prinse cu fâșii moi de material. Lângă el, Margareta stătea în genunchi și încerca să-l țină de umeri cu ultimele puteri. Fereastra camerei era larg deschisă.
— Îndepărtați-vă imediat de copil! — porunci polițistul.
Margareta nu se mișcă.
— Vă rog, nu-i dezlegați mâinile!
— Dați drumul copilului chiar acum!
Reprezentanta serviciului social făcu un pas înainte, dar Margareta izbucni într-un strigăt disperat:
— Încă nu s-a trezit!
Ce s-a întâmplat după aceea avea să schimbe totul.
Doamna Popescu îl privi pe Luca. Ochii băiatului erau larg deschiși, însă părea că nu vede pe nimeni dintre cei aflați în cameră. Chipul îi era lipsit de expresie, iar buzele îi repetau neîncetat aceleași cuvinte:
— Trebuie să ajung la ei. Mă cheamă.