Toma știa că îl aștepta o ceartă zdravănă, dar nu de la bătăușul cartierului, Dănuț Dobre, ci chiar de la mama lui.
Mergea spre casă fluierând, însă în stomac simțea un nod strâns. De data asta o încurcase rău, fără scăpare.
Tanti Rodica, cea mai bună prietenă a mamei, îl văzuse cu o țigară. Ar fi putut să mintă, să spună că i-o pusese cineva în mână, dar nu mergea. Tanti Rodica îl prinsese trăgând din ea de parcă era coșul unei sobe. Ce putea să-i spună acum mamei? Că i-o îndesase cineva între buze și îl obligase să fumeze?
Toma se prefăcuse că n-o observase pe tanti Rodica, iar ea, spre cinstea ei, nu țipase și nu-i trăsese nicio palmă. Îi aruncase doar o privire lungă, grea, din aceea care spune totul, apoi își văzuse de drum. Dar Toma nu era prost. Știa că vestea ajunsese deja acasă. Mama îl aștepta sigur cu lingura de lemn. Dăduse de două ori ocol blocului când o zări pe bunica.
Aha, artileria grea. Asta era josnic, chiar și pentru mama. Din clipă în clipă, bunica urma să înceapă jelania: cum crescuse ea generații întregi de copii ca învățătoare respectată, iar propriul nepot ajunsese să umble teleleu pe străzi. Câtă rușine îi făcea, cum bunicul se răsucea în mormânt și cum toți strămoșii de dinaintea lui nu mai aveau liniște.
Când era mic, Toma se speria îngrozitor de partea aceea. Își imagina pământul mișcându-se în cimitir, de parcă morții se întorceau pe o parte sub el. Apoi, într-o zi, îi venise mintea la cap. Data următoare când bunica pomenise de strămoșii neliniștiți, Toma spusese: „Noroc că se mai mișcă, bunico. Măcar nu fac escare, ca tanti Tudose de la parter.”
Bunica își dusese mâna la piept. Mama aproape se prăpădise de râs și uitase să-l mai altoiască. Bunica recuperase însă lovind-o pe ea peste braț cu un prosop de bucătărie.
Acum bunica venea grăbită spre el, cu ochii alergând în toate părțile, de parcă ea fusese prinsă fumând.
— Ce cauți aici? De ce nu ești acasă? îl repezi ea.
— Eu… încă n-am ajuns.
— N-ai ajuns? Și unde ai fost până acum?
— La școală, apoi la antrenament la fotbal, apoi am mers pe jos.
— Așa, deci? Acum începe, își spuse Toma. În orice clipă o să-mi ceară să suflu, ca să-mi miroasă respirația. Dar ce-i asta? Ai mâinile roșii! Unde-ți sunt mănușile?
— Le-am uitat acasă.
— Acasă? Și maică-ta n-a observat? Arată-mi gleznele.
Îi ridică pantalonul cu o smucitură și scoase un oftat îngrozit.
— Ce-i asta?
— Ce? se panică Toma.
— De ce ai gleznele roșii? Unde-ți sunt izmenele? Și fularul?
Toma simți cum îi arde fața de rușine. Și mai rău, îl văzu pe Dănuț Dobre pândind din gang, cu șapca lui roșie săltându-i pe cap. Minunat. Mulțumesc, bunico. Își pierduse mințile? Fusese mereu ageră ca briciul, dar acum…
— Bunico, cât fac cinci ori cinci?
— Douăzeci și cinci, răspunse ea, nedumerită.
— Care e pătratul ipotenuzei?
— Suma pătratelor celorlalte două laturi… Toma? Nu ți-ai făcut temele? Nici măcar nu te-a verificat? Așa ceva nu accept. Uită-te în ce hal e copilul!
Stai puțin. Bunica era de partea lui? Poate scăpa de predica mamei. Intrase cumva într-o lume întoarsă pe dos?
— Bunico, pe ce parte am cicatricea de la apendicită?
— Nu ți-ai scos niciodată apendicele.
— Bine. Ești sigur bunica.
Îl târî spre casă, bombănind printre dinți. Mama era acolo. Bucătăria mirosea a friptură, iar ea purta rochia bună, buclele prinse frumos, cercei noi și… pantofi cu toc? De când purta mama tocuri în casă?
— Toma, dragul meu, spuse ea, îmbrățișându-l. Spală-te pe mâini, masa e aproape gata. Mamă, rămâi?
— De ce umblă copilul ăsta pe străzi? Nu vrea să vină acasă, nu-i așa? Bravo, foarte frumos. Îți schimbi sângele tău pentru… unde-i sunt mănușile? Izmenele? E ger afară! Dar ție nu-ți pasă.
— Mamă. Ajunge. Mănânci cu noi sau nu?
— Nu! Am terminat aici. Toma, fă-ți bagajul. Vii cu mine.
— Ce? Nu!
Gândul că va trebui să suporte cicăleala bunicii încă zece ani îl făcu să se cutremure.
— Rămâne aici, spuse mama hotărât.
— Aici? Ce mai înseamnă aici? Ai aruncat totul pe fereastră.
— Mamă, dacă nu te oprești, o să… o să fiu nevoită să…
— Ce? Să-ți dai propria mamă afară?
— Da!
— Nerecunoscătoareo!
Mama nu o lăsă să termine. O apucă de braț și o scoase pe palier, trântind ușa. De afară, bunica țipa că sună la miliție și cerea ca Toma să-i fie dat imediat.
Mama îl duse pe Toma în camera din față, unde stătea un bărbat necunoscut, încordat.
— Tom, n-are rost să mint. El este tatăl tău.
Bunica se văita dincolo de ușă. Mama stătea nemișcată. Bărbatul se ridică. Era înalt, slab și avea ochii lui Toma. Îi întinse o mână tremurătoare.
— Bună, fiule.
Toma făcu un pas înapoi, împiedicându-se.
— Dar… mi-ai spus că e mort.
— Ana… Bărbatul, tatăl lui, părea sfâșiat.
— Nu eu am spus asta, Victor. Ea a spus. A zis că îi va fi mai ușor să creadă că ai murit decât să știe că tu…
O bătaie puternică în ușă îi întrerupse.
— Poliția! Deschideți!
— Ana, poate ar fi mai bine să plec.
— Nu. Nu ne mai ascundem. Toma, îți explicăm totul, doar… nu te speria.
Mama deschise ușa. În casă intrară bunica, un agent și vecina curioasă, doamna Ionescu.