— Ce se întâmplă aici? Am primit sesizare pentru tulburarea liniștii.
— Nu e nimic în neregulă. Soțul meu s-a întors din Ardeal. Acesta este fiul lui.
— E pușcăriaș! Un evadat! Arestați-l! Toma, vino aici!
— Bunico, ajunge.
Agentul verifică actele tatălui.
— Nu există cazier?
— Nu. Am lucrat în Ardeal de când am plecat de la școală.
— Scuze, domnule.
— Arestați-l! I-a distrus viața fiicei mele!
— Mamă, oprește-te.
Mama închise ușa.
Un tată? Unsprezece ani fără tată, iar acum apărea? Bunica îi spusese mereu că fusese un bețiv și un hoț, omorât într-o încăierare. O rușine de familie.
Dar totul fusese minciună.
Mama îi văzu reacția prea târziu. Toma își apucă haina și o zbughi afară.
A alergat până când plămânii îi ardeau, iar lacrimile îi încețoșau privirea. În cine mai putea avea încredere?
— Hei, puștiule, se auzi vocea lui Dănuț Dobre.
Toma îl ignoră.
— Stai! Cine te urmărește?
Dănuț îl prinse de braț.
— Nimeni. Lasă-mă în pace.
— E ger de crapă pietrele. O să răcești de n-ai să te vezi. Eu am stat în spital anul trecut, cea mai bună mâncare din viața mea. Dar tu? Tu ești mai firav. Hai, stau aproape.
Toma ezită.
— Mama e plecată. Lucrează pe tren, la vagon-restaurant. Sunt doar eu.
Garsoniera era sărăcăcioasă, dar curată. Camera lui Dănuț avea postere cu trupe: Phoenix, Iris, Compact. O chitară stătea sprijinită de pat.
— Vrei un ceai?
Toma dădu din cap. Stomacul îi ghiorăi.
— Ți-e foame? Fac niște fasole pe pâine prăjită.
Dănuț găti fredonând. Toma nu mâncase niciodată ceva mai bun.
Mai târziu, la ceai, Dănuț își ciupi chitara.
— Cânți chiar bine, recunoscu Toma.
— Mersi. Asta e Phoenix. Asta e Iris. Legende.
Toma știa doar Compact. Dănuț îl acompanie în timp ce Toma cânta, râzând când greșea versurile.
— Ar fi bine să te întorci acasă. O să trimită poliția după tine.
Zâmbetul lui Toma se stinse.
Dănuț îl ascultă în tăcere, în timp ce Toma îi povesti tot.
— Nu fi fraier. Un tată e ceva grozav. Al meu a dispărut. Mama zice că e cosmonaut.
— Serios?
— Nu. Dar are haz, să știi. M-a crescut singură. Fără rude. Și e minunată. Rezolvă, da? Și oamenii mari dau rateuri.
Toma îl îmbrățișă.
Dănuț avea dreptate.
L-au găsit. Mama, bunica, tata, toți i-au explicat. Cum bunica nu-l plăcuse pe tata, cum îi scrisese, prefăcându-se că mama se recăsătorise. Cum tata o crezuse.
— De ce? o întrebă Toma pe bunica.
— Am vrut să fiți fericiți amândoi.
— Și el?
Ea izbucni în plâns.
— Iartă-mă.
De ziua lui Toma, Dănuț veni în vizită. Îi aduse un poster cu Compact, iar mama îl lăsă să-l agațe pe perete.
Toma îi iertă pe toți.
Prostiile oamenilor mari, spusese Dănuț.
Bunica îl luă și pe Dănuț sub aripa ei. Îl hrănea bine și îl ajuta la matematică.
Ani mai târziu, încă se întâlnesc la mare, cântă la chitară și mănâncă fasole pe pâine prăjită de parcă ar fi regi.
Iar tata? Toma îl iubește. Acum are frați și surori vitregi și se înțeleg cu toții. Dar între el și Toma există ceva care nu poate fi rupt. O legătură pe care nicio minciună n-a reușit s-o atingă.