Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, cenușie.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta un batic ud de ploaie.
Elena rămase fără aer.
Inima îi bătea nebunește.
Femeia își ridică fața.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Doamne… — răsuflă el.
Era Ioana.
Vie.
Dar arăta înspăimântător.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în anii aceia îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se retraseră imediat.
Ioana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Să nu le dai băiatul meu…
Picioarele Elenei se înmuiară.
— Ioana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse deodată speriată.
Din întunericul drumului care venea de la cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Ioana țipă cu o disperare care îngheța sângele:
— M-au găsit! Fugiți acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Ioana aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din toate încheieturile și se uita mereu peste umăr, ca și cum se aștepta ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Încuie! Repede! — șopti ea, sufocându-se.
Andrei răsuci imediat cheia.
De afară se auzeau deja voci de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai era decât umbra fetei vesele pe care o păstra în amintire. Ioana părea istovită, zdrobită, sfârșită de oboseală.
Dar cel mai înfricoșător lucru erau ochii ei.
În ei locuia o groază adevărată.
Copilașul se opri din plâns pe neașteptate. Când Ioana îl văzu în brațele surorii sale, fața i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Ioana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost toți anii ăștia?!
Ioana își ridică încet ochii.
Pentru prima dată, în încăpere se făcu atât de liniște, încât se auzea creanga mărului zgâriind peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Ioana aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Călin.
Andrei își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Ioana zâmbi amar.
— Pentru că aflasem prea multe.
Dincolo de geam alunecă o lumină de far. Cineva umbla din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era nesigură… Dar acolo, în tot timpul ăsta, s-au petrecut lucruri groaznice.
Elena încreți fruntea.
— Ce fel de lucruri?
Ioana trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din cameră.
Andrei se lăsă încet pe un scăunel.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că bebelușii lor trăiesc. Li se spunea că pruncii muriseră la naștere.
Elena simți că o lasă puterile.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Ioana în șoaptă. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram ca infirmieră în maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită iar.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Ioana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Acum veți spune totul poliției.
Ioana zâmbi cu amărăciune.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei țineau în picioare afacerea asta.
Elena se uită la bebeluș.
— Dar el?..
Ioana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să scap. Mi-am lăsat fiul la cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei o privi uimit.
— Ne-ai urmărit?
Ioana dădu din cap fără să spună nimic.
În acel moment, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Andrei îl ridică cu mâini tremurătoare.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi — și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia îl mai putea ține. Băiețelul respira încet, de parcă nu pricepea groaza care se învârtea în jurul lui.
Andrei citi încă o dată biletul și își ridică privirea spre Ioana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Grei.
Rari.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai are unde să fugă.
Ioana se apropie brusc de Andrei și îl apucă de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la județ. Dumitru Iliescu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei încruntă fruntea.
— Unde este acum?