— Locuiește lângă haltă. În vechea casă a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În aceeași clipă, ușa fu izbită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Ioana.
Andrei stinse ultimele lumini. Casa se cufundă în întuneric.
— Prin șopron, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece le izbi imediat fețele. Vântul urla atât de puternic, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era neagră. Doar lângă poartă se mișcau umbrele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude îi loveau peste față. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată copilul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auzi imediat un strigăt:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Goana începu.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor se auzeau strigăte, lătrat de câini și motoare turate.
Pe neașteptate, Ioana se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne prind pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Ioana zâmbi. Pentru prima oară în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să aibă o viață normală.
Își atinse cu blândețe fiul pe obraz.
Apoi o luă brusc la fugă în altă direcție — spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva porniră după ea.
După un minut, întunericul fu sfâșiat de un sunet îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâitul frânelor.
După aceea se făcu liniște.
Elena urlă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia spre dimineață. Dumitru Iliescu îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi își sună imediat vechile cunoștințe din județ.
După două zile au început arestările.
S-a aflat un adevăr cumplit: rețeaua care vindea copii existase cu adevărat ani la rând. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Călin a fost prins când încerca să fugă.
Trupul Ioanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei tată. Nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Ioana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.