Elena rămăsese încremenită lângă masa din bucătărie, fără să-și poată desprinde privirea de la mica brățară de plastic prinsă la încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia coborî din nou ochii spre inscripție — și simți cum i se strânge tot trupul de frig.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Andrei își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet spre soțul ei niște ochi plini de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Ioana…
Aerul din bucătărie parcă se îngroșă dintr-odată. Andrei își amintea prea bine numele acesta. Ioana fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în niște împrejurări tulburi. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați, pădurea și malul râului fuseseră scotocite zile întregi. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă, fusese găsită haina ei.
Atunci, toți au crezut că Ioana se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun.
— Data nașterii… este de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Ioana a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încet. Andrei îl ridică atent în brațe și începu să-l legene.
— Poate e doar o potrivire?
Elena clătină repede din cap.
— Nu. Scrie clar: „Ioana Maria Popescu”. Este ea.
Deodată, dincolo de fereastră, poarta scârțâi și se trânti cu putere. Amândoi tresăriră.
Andrei se duse iute la geam și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat la cimitir întâmplător.
Elena tăcea. În minte îi reveneau frânturi de acum trei ani. Pe atunci, Ioana era cu totul alta — veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând în hohote și spusese o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva — să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena își închipuise că Ioana se certase, ca de obicei, cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, Ioana dispăruse.
Bebelușul scânci din nou. Elena îl luă cu grijă în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi — atent, grav, de parcă înțelegea tot ce se petrecea în jur.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei trase aer în piept cu greutate.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse brusc, aproape țipând:
— Nu!
Bărbatul o privi uimit.
— De ce?
Ea se poticni.
— Pentru că… dacă Ioana e vie… poate că oamenii de care se temea o caută chiar acum.
În clipa aceea, cineva bătu tare în ușă.
Trei lovituri apăsate.
Elena scoase un țipăt scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de lemn, se auzi vocea răgușită a unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
În casă se lăsă o tăcere grea, apăsătoare.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strângea pruncul la piept tot mai tare, ca și cum simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva cumplit.
Bătăile în ușă se auziră iar.
Mai rare.
Mai grele.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti din nou vocea spartă. — Știm că băiatul este la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă pe loc în penumbră. Numai candela din colț, lângă icoană, mai pâlpâia slab, cu o licărire roșiatică.
— Liniște… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva mergea încet de-a lungul ferestrelor. Scândurile prispei scârțâiră. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei trase foarte puțin perdeaua și privi afară — iar un fior rece îi alergă pe șira spinării.
În curte erau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă adânc peste ochi. Fețele nu li se deslușeau în întuneric.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar deodată privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Andrei înghiți greu.
— Pe cel înalt… pare a fi Călin.
Numele căzu între ei ca o lovitură.
Călin Dobre fusese cândva polițistul satului. El anchetase dispariția Ioanei în urmă cu trei ani. Pe atunci, oamenii îl credeau cinstit. Apoi își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse.
De afară se auzi iar vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Băiețelul tăcu brusc și își întoarse privirea spre ușă. Degețelele lui îi strânseră mâneca puloverului.
— Andrei… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ți-ai pierdut mințile?!
— Și ce să fac? Să le dau copilul?!
În aceeași clipă, ceva izbi cu putere peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Apoi, din curte, se auzi un motor.
Farurile tăiară întunericul și lumină ograda.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, cenușie.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta un batic ud de ploaie.
Elena rămase fără aer.
Inima îi bătea nebunește.
Femeia își ridică fața.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Doamne… — răsuflă el.
Era Ioana.
Vie.
Dar arăta înspăimântător.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, privirea stinsă. Părea că în anii aceia îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se întuneca o cicatrice veche.
Bărbații din curte se retraseră imediat.
Ioana se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Să nu le dai băiatul meu…
Picioarele Elenei se înmuiară.
— Ioana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse deodată speriată.
Din întunericul drumului care venea de la cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Ioana țipă cu o disperare care îngheța sângele:
— M-au găsit! Fugiți acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând cu el miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Ioana aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din toate încheieturile și se uita mereu peste umăr, ca și cum se aștepta ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Încuie! Repede! — șopti ea, sufocându-se.
Andrei răsuci imediat cheia.
De afară se auzeau deja voci de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai era decât umbra fetei vesele pe care o păstra în amintire. Ioana părea istovită, zdrobită, sfârșită de oboseală.
Dar cel mai înfricoșător lucru erau ochii ei.
În ei locuia o groază adevărată.
Copilașul se opri din plâns pe neașteptate. Când Ioana îl văzu în brațele surorii sale, fața i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Ioana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost toți anii ăștia?!
Ioana își ridică încet ochii.
Pentru prima dată, în încăpere se făcu atât de liniște, încât se auzea creanga mărului zgâriind peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Ioana aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Călin.
Andrei își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Ioana zâmbi amar.
— Pentru că aflasem prea multe.
Dincolo de geam alunecă o lumină de far. Cineva umbla din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era nesigură… Dar acolo, în tot timpul ăsta, s-au petrecut lucruri groaznice.
Elena încreți fruntea.
— Ce fel de lucruri?
Ioana trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din cameră.
Andrei se lăsă încet pe un scăunel.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că bebelușii lor trăiesc. Li se spunea că pruncii muriseră la naștere.
Elena simți că o lasă puterile.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Ioana în șoaptă. — Am auzit totul din întâmplare. Pe atunci lucram ca infirmieră în maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită iar.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Ioana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Acum veți spune totul poliției.
Ioana zâmbi cu amărăciune.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei țineau în picioare afacerea asta.
Elena se uită la bebeluș.
— Dar el?..
Ioana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să scap. Mi-am lăsat fiul la cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei o privi uimit.
— Ne-ai urmărit?
Ioana dădu din cap fără să spună nimic.
În acel moment, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Andrei îl ridică cu mâini tremurătoare.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi — și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia îl mai putea ține. Băiețelul respira încet, de parcă nu pricepea groaza care se învârtea în jurul lui.
Andrei citi încă o dată biletul și își ridică privirea spre Ioana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Grei.
Rari.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai are unde să fugă.
Ioana se apropie brusc de Andrei și îl apucă de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la județ. Dumitru Iliescu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei încruntă fruntea.
— Unde este acum?
— Locuiește lângă haltă. În vechea casă a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În aceeași clipă, ușa fu izbită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Ioana.
Andrei stinse ultimele lumini. Casa se cufundă în întuneric.
— Prin șopron, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece le izbi imediat fețele. Vântul urla atât de puternic, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era neagră. Doar lângă poartă se mișcau umbrele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude îi loveau peste față. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată copilul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auzi imediat un strigăt:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Goana începu.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor se auzeau strigăte, lătrat de câini și motoare turate.
Pe neașteptate, Ioana se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne prind pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Ioana zâmbi. Pentru prima oară în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să aibă o viață normală.
Își atinse cu blândețe fiul pe obraz.
Apoi o luă brusc la fugă în altă direcție — spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva porniră după ea.
După un minut, întunericul fu sfâșiat de un sunet îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâitul frânelor.
După aceea se făcu liniște.
Elena urlă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia spre dimineață. Dumitru Iliescu îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi își sună imediat vechile cunoștințe din județ.
După două zile au început arestările.
S-a aflat un adevăr cumplit: rețeaua care vindea copii existase cu adevărat ani la rând. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Călin a fost prins când încerca să fugă.
Trupul Ioanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei tată. Nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Ioana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.