În clipa aceea, ceva izbi cu zgomot peretele casei, sub fereastră. Elena țipă.
Bebelușul izbucni în plâns.
Și atunci, din curte se auzi huruitul unui motor.
Farurile tăiară întunericul.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, cenușie.
Portiera se deschise și din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică încet capul.
Mihai scăpă pușca din mână.
— Dumnezeule… — răsuflă el.
Era Irina.
Vie.
Dar arăta cumplit.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, iar privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Bărbații din curte se traseră imediat înapoi.
Irina se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Elenei i se înmuiară genunchii.
— Iri?.. Tu ești cu adevărat?..
Dar sora ei se întoarse brusc, speriată.
Din întunericul drumului care venea dinspre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Irina țipă atât de deznădăjduit, încât sângele li se opri în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ținută ascunsă trei ani
Mihai deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând cu el miros de pământ ud și de umezeală de cimitir.
Irina aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din tot corpul și privea mereu peste umăr, de parcă se aștepta ca cineva să intre imediat după ea.
— Încuie! Repede! — șopti ea, gâfâind.
Mihai răsuci cheia pe loc.
Afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei stătea doar umbra fetei vesele pe care o purta în amintire. Irina părea istovită, frântă și obosită până la moarte.
Dar cel mai înspăimântător lucru erau ochii ei.
În ei trăia o groază adevărată.
Copilul se opri brusc din plâns. Când Irina îl văzu în brațele surorii ei, chipul i se clătină de emoție. Se apropie cu grijă și îi atinse obrăjorul cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — murmură ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Iri, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Irina ridică încet ochii.
Pentru prima dată, în bucătărie se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — spuse ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Irina aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Mihai își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Irina zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Prin geam trecu o dungă de lumină de la faruri. Cineva umbla din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de dincolo de râu? Au spus că au închis-o fiindcă era gata să cadă… Dar în tot timpul ăsta acolo s-au petrecut lucruri cumplite.
Elena își încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Irina trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din încăpere.
Mihai se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că au murit la naștere.
Elena simți că i se taie puterile.
— Nu se poate așa ceva…
— Se poate, — răspunse Irina în șoaptă. — I-am auzit întâmplător. Pe atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Irina își acoperi fața cu mâinile.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Mihai se ridică brusc.
— Atunci spui totul poliției.
Irina zâmbi cu amărăciune.
— Poliției? Mihai… jumătate dintre ei au acoperit afacerea asta.
Elena privi spre copil.
— Dar el?..
Irina izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă veche, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să scap. Mi-am lăsat fiul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Mihai se uită la ea uluit.
— Ne urmăreai?
Irina încuviință în tăcere.
Chiar atunci, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Mihai îl ridică având mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, cu pruncul strâns la piept. După ce geamul se spărsese, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea ține copilul. Băiețelul respira încet, ca și cum nu pricepea groaza care îi înconjura.
Mihai citi încă o dată biletul, apoi își ridică încet privirea spre Irina.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Rari.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Irina se apropie brusc de Mihai și îl prinse de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?