Elena rămase nemișcată lângă masa din bucătărie, cu ochii pironiți pe brățara mică de plastic prinsă de încheietura bebelușului. Becul agățat în tavan se legăna ușor din pricina curentului, iar în casă se lăsase o liniște atât de apăsătoare, încât se auzea până și respirația grea a lui Mihai.
Femeia se uită din nou la rândul scris pe etichetă, iar un frig ascuțit îi străbătu tot trupul.
— Nu… nu are cum să fie adevărat… — șopti ea, aproape fără glas.
Mihai își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Elena ridică încet privirea spre soțul ei. Ochii îi erau mari, tulburați de spaimă.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Irina…
Dintr-odată, bucătăria păru prea mică, prea fierbinte, prea lipsită de aer. Mihai își amintea foarte bine numele acela. Irina era sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări pe care nimeni nu reușise să le lămurească. O căutase tot satul: veniseră polițiști, vecinii fuseseră întrebați pe rând, pădurea și malul râului fuseseră scotocite. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, lângă apă îi găsiseră geaca.
Atunci toți au crezut că Irina se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun.
— Data nașterii… e trecută ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu se poate. Iri a dispărut acum trei ani…
Copilașul începu să plângă încet. Mihai îl luă cu grijă în brațe și îl legănă stângaci.
— Poate e doar o coincidență?
Elena clătină capul brusc.
— Nu. Scrie clar, cu tot numele: „Irina Maria Dumitrescu”. E ea.
Deodată, afară se auzi poarta trântindu-se puternic. Amândoi tresăriră.
Mihai ajunse din câțiva pași la fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca mărul bătrân.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el. — Copilul nu a fost lăsat degeaba în cimitir.
Elena nu răspunse. În minte îi năvăliră, unul după altul, lucruri petrecute cu trei ani înainte. Pe atunci, Irina era altfel — veselă, plină de lumină, gălăgioasă, mereu cu râsul pe buze. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie venise la sora ei plângând în hohote și spusese o frază ciudată:
„Dacă pățesc ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Irina se certase cu vreun pretendent.
După o săptămână, sora ei dispăruse.
Bebelușul scânci iar. Elena îl luă încet în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent, grav, de parcă înțelegea tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Mihai trase aer în piept.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Elena răspunse pe neașteptate, tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită la ea uimit.
— De ce?
Ea se opri, căutându-și cuvintele.
— Pentru că… dacă Irina trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
În clipa aceea cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un țipăt scurt.
Mihai se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de prag, se auzi glasul răgușit al unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în miez de noapte
În casă se așternu o tăcere grea, aproape sufocantă.
Mihai stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strângea pruncul la piept cu amândouă brațele, ca și cum simțea că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva îngrozitor.
Loviturile se auziră din nou.
Mai rar.
Mai apăsat.
— Deschideți de bunăvoie, — răsună iar vocea aspră. — Știm că pruncul e la voi.
Mihai stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă pe loc într-o penumbră groasă. Numai candela din colțul cu icoana pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva mergea încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiră. Apoi omul se opri chiar în dreptul geamului de la bucătărie.
Mihai se uită cu mare grijă pe după perdea și simți cum i se ridică părul pe ceafă.
În curte se aflau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt îndesat, cu o șapcă trasă până aproape de ochi. Întunericul le ascundea fețele.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Mihai dădu din cap că nu știe.
Dar, peste o clipă, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Mihai înghiți în sec.
— Pe cel înalt… seamănă cu Radu.
Numele căzu între ei ca o lovitură.
Radu Călinescu fusese cândva polițistul de post. El cercetase, cu trei ani în urmă, dispariția Irinei. Pe atunci, oamenii din sat îl considerau un om cinstit. Apoi, brusc, își dăduse demisia și dispăruse și el.
De afară se auzi iar vocea:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Pruncul se liniști deodată și își întoarse privirea spre ușă. Degețelele lui mici îi strânseră mai tare mâneca bluzei.
— Mihai… mi-e frică…
Bărbatul merse repede la dulap și scoase vechea pușcă de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva izbi cu zgomot peretele casei, sub fereastră. Elena țipă.
Bebelușul izbucni în plâns.
Și atunci, din curte se auzi huruitul unui motor.
Farurile tăiară întunericul.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, cenușie.
Portiera se deschise și din mașină coborî o femeie într-un palton lung, negru. Pe cap purta un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică încet capul.
Mihai scăpă pușca din mână.
— Dumnezeule… — răsuflă el.
Era Irina.
Vie.
Dar arăta cumplit.
Fața îi era trasă, obrajii scobiți, iar privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Bărbații din curte se traseră imediat înapoi.
Irina se apropie încet de fereastră.
— Elena… — spuse ea răgușit. — Nu le da băiatul meu…
Elenei i se înmuiară genunchii.
— Iri?.. Tu ești cu adevărat?..
Dar sora ei se întoarse brusc, speriată.
Din întunericul drumului care venea dinspre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Irina țipă atât de deznădăjduit, încât sângele li se opri în vine:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ținută ascunsă trei ani
Mihai deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând cu el miros de pământ ud și de umezeală de cimitir.
Irina aproape se prăbuși înăuntru. Tremura din tot corpul și privea mereu peste umăr, de parcă se aștepta ca cineva să intre imediat după ea.
— Încuie! Repede! — șopti ea, gâfâind.
Mihai răsuci cheia pe loc.
Afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei stătea doar umbra fetei vesele pe care o purta în amintire. Irina părea istovită, frântă și obosită până la moarte.
Dar cel mai înspăimântător lucru erau ochii ei.
În ei trăia o groază adevărată.
Copilul se opri brusc din plâns. Când Irina îl văzu în brațele surorii ei, chipul i se clătină de emoție. Se apropie cu grijă și îi atinse obrăjorul cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — murmură ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai rezistă.
— Iri, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Irina ridică încet ochii.
Pentru prima dată, în bucătărie se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — spuse ea încet.
Elena se albi la față.
— Cine?!
Irina aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Mihai își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Irina zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Prin geam trecu o dungă de lumină de la faruri. Cineva umbla din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de dincolo de râu? Au spus că au închis-o fiindcă era gata să cadă… Dar în tot timpul ăsta acolo s-au petrecut lucruri cumplite.
Elena își încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Irina trase aer în piept, sacadat.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din încăpere.
Mihai se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că au murit la naștere.
Elena simți că i se taie puterile.
— Nu se poate așa ceva…
— Se poate, — răspunse Irina în șoaptă. — I-am auzit întâmplător. Pe atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Irina își acoperi fața cu mâinile.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Mihai se ridică brusc.
— Atunci spui totul poliției.
Irina zâmbi cu amărăciune.
— Poliției? Mihai… jumătate dintre ei au acoperit afacerea asta.
Elena privi spre copil.
— Dar el?..
Irina izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul. M-au ținut la o fermă veche, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să scap. Mi-am lăsat fiul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Mihai se uită la ea uluit.
— Ne urmăreai?
Irina încuviință în tăcere.
Chiar atunci, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Mihai îl ridică având mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, cu pruncul strâns la piept. După ce geamul se spărsese, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea ține copilul. Băiețelul respira încet, ca și cum nu pricepea groaza care îi înconjura.
Mihai citi încă o dată biletul, apoi își ridică încet privirea spre Irina.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Rari.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Irina se apropie brusc de Mihai și îl prinse de mână.
— Există un om… El ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la județ. Victor Ionescu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Mihai se încruntă.
— Și unde este acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm chiar acum.
În aceeași clipă, ușa fu izbită iar.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Irina.
Mihai stinse ultimele lumini. Casa se cufundă în beznă.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece le lovi imediat fețele. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se zăreau umbrele bărbaților.
Mihai le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă niciun zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, crengile ude îi loveau peste față. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată copilul începu să plângă.
Tare.
Ascuțit.
În curte se auziră imediat strigăte:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Goana începu.
Mihai o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor se auzeau urlete, lătrat de câini și motoare turate.
Pe neașteptate, Irina se opri.
— Nu… eu îi țin pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne ajung pe toți.
Mihai o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Irina zâmbi. Pentru prima dată în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse cu blândețe fiul pe obraz.
Apoi se smulse și o luă la fugă în direcția opusă, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva se repeziră după ea.
După un minut, întunericul fu spintecat de un zgomot cumplit de metal lovit, urmat de scrâșnetul frânelor.
Apoi totul amuți.
Elena țipă de groază.
Dar Mihai o trase mai departe.
Au ajuns la casa fostului anchetator abia în zori. Victor Ionescu îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi luă imediat legătura cu vechi cunoscuți de-ai lui din județ.
După două zile au început arestările.
Adevărul s-a dovedit mai înfiorător decât îndrăzniseră să creadă: rețeaua de vânzare a copiilor existase ani la rând. În ea erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Radu a fost prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Irinei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Rareș îi spunea Elenei mamă, iar lui Mihai tată. Ei nu i-au spus niciodată întregul adevăr.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Iri…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut le păzea încă locuința.