„Aștept un copil de la viitorul tău soț.”
„Sunt însărcinată cu viitorul tău soț!” a izbucnit cea mai bună prietenă chiar în mijlocul petrecerii burlăcițelor.
— Ți-ai pierdut mințile? Rochia asta costă cât o Dacie veche! Ioana se uita la etichetă, apoi la prietena ei, incapabilă să creadă suma scrisă acolo.
— Nu, tu ți-ai pierdut mințile dacă îți imaginezi că mă mărit într-o rochie care nu-l face pe Radu să uite să respire! Andreea se învârtea în fața oglinzii, ținând cu grijă trena grea, lucioasă, ca și cum ar fi fost făcută din lumină. Nunta se întâmplă o singură dată în viață!
— Așa sperăm, a mormăit Ioana, încă privind prețul. Dar, Andreea, serios acum, chiar merită atâția bani? Radu te iubește pe tine, nu rochia.
Andreea s-a oprit brusc. Zâmbetul i s-a stins, iar vocea i-a coborât într-un loc dureros:
— Când îți pierzi părinții, începi să înțelegi cât de scumpe sunt clipele. Vreau ca ziua asta să fie perfectă. Vreau ca mama și tata, de acolo de sus, să se uite la mine și să fie mândri.
Ioanei i s-a strâns inima. A regretat imediat tonul. Cu trei ani în urmă, părinții Andreei muriseră într-un accident rutier, iar de atunci prietena ei învățase să-și ascundă durerea în spatele râsetelor largi și al glumelor făcute prea repede.
— Iartă-mă, a spus Ioana, apropiindu-se de ea și îmbrățișând-o cu grijă, ca să nu șifoneze rochia scumpă. Dacă rochia asta îți trebuie ca să simți că ziua e întreagă, atunci merită.
— Culmea, a zâmbit Andreea, dându-și o șuviță după ureche. Radu a fost cel care a zis să luăm banii din contul nostru pentru vacanță. Mi-a spus că marea de la Mamaia nu pleacă nicăieri, dar mireasă în rochia perfectă o să fiu o singură dată.
Ioana a zâmbit fără să vrea. Și l-a amintit pe Radu: înalt, așezat, cu ochi blânzi și un zâmbet ușor timid, de parcă îi era mereu teamă să nu ocupe prea mult loc în lume. El și Andreea erau două firi opuse: ea aprinsă, impulsivă, plină de culoare; el liniștit, calculat, răbdător.
— Ioana, sunt atât de fericită, a șoptit Andreea, după ce vânzătoarea a plecat să aducă voalurile. Uneori nu-mi vine să cred că Radu e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
— După mine, bineînțeles, a tachinat-o Ioana.
Andreea a izbucnit în râs.
— Evident! Apropo, vorbim și despre petrecerea burlăcițelor? Mai sunt două săptămâni.
— E totul aranjat, a asigurat-o Ioana, care își asumase organizarea. O căsuță mică în afara orașului, piscină, saună, karaoke și cele mai bune șapte prietene ale tale. Fără dansatori, exact cum ai cerut.
— Asta e păcat, a făcut Andreea cu ochiul. Măcar pentru Elena. De când a divorțat, parcă nu mai vede lumina zilei.
— Stai liniștită, pentru Elena am eu o surpriză separată, a spus Ioana, zâmbind.
Vânzătoarea s-a întors cu voaluri din dantelă, iar discuția s-a mutat spre lungime, croială, prindere și felul în care lumina cădea peste material.
Ioana a ajuns acasă obosită, dar mulțumită. Andreea alesese în sfârșit rochia și accesoriile; mai rămăseseră doar câteva detalii de pus la punct pentru nuntă. După ce și-a îngăduit o baie fierbinte, Ioana s-a întins în apă și s-a gândit la petrecerea burlăcițelor planificată pentru weekend.
Când a ieșit din baie, a găsit un mesaj de la Alina: nu mai putea veni, băiatul ei făcuse febră.
— Ce păcat, a șoptit Ioana, trimițându-i imediat urări de însănătoșire. La scurt timp, a aflat că nici Sorina nu reușea să se învoiască de la serviciu.
— Nu-ți face griji, a liniștit-o Ioana la telefon. Important e să fim toate la nuntă.
Vineri seara, mașina ei încărcată cu pungi, platouri și sticle a pornit spre marginea orașului. Din cele șapte invitate rămăseseră doar patru: Ioana, Elena, Cătălina și Bianca. Andreea însă nu s-a supărat deloc.
— Mai puține femei, mai mult aer, a declarat ea, așezându-se lângă Ioana. Și mai mult prosecco pentru fiecare!
Elena, prietena divorțată, desfăcuse deja o sticlă de vin spumant și turna în pahare de plastic.
— Pentru mireasă! a strigat ea. Pentru cea mai frumoasă, cea mai norocoasă și cea mai fericită dintre noi!
— Și pentru logodnicul ei minunat! a adăugat Cătălina, care lucra cu Radu la o firmă de construcții. Orice femeie ar fi norocoasă să aibă un asemenea bărbat lângă ea.
— Eu n-am fost norocoasă, a oftat Elena. Fostul meu s-a dovedit un ticălos.
— Nu toți bărbații sunt la fel, a spus Ioana cu blândețe. Radu nu e așa.
— Exact, a întărit Andreea. Uneori chiar am senzația că nu-l merit. Ieri am venit acasă, iar el pregătise cina, aprinsese lumânări, deschisese o sticlă de vin și mi-a zis: „Te-ai chinuit atât cu nunta, în seara asta te odihnești.”
— Asta da bărbat, a murmurat Bianca, cu o invidie abia mascată. Al meu, în trei ani, n-a prăjit nici măcar un ou fără să ardă tigaia.
Discuția a alunecat spre defectele bărbaților, iar când mașina a ajuns la căsuța cu două etaje de lângă lac, sticla era deja goală, dar buna dispoziție plutea peste ele ca o promisiune.
Casa închiriată de Ioana s-a dovedit mai frumoasă decât în fotografii. La parter era o bucătărie deschisă spre living, cu ieșire pe terasă și spre ciubărul încălzit; la etaj se aflau trei dormitoare și o saună mică, îmbrăcată în lemn.