— Ascultă aici! Acum sunt bogat și e timpul să ne despărțim, — a declarat soțul cu aroganță, fără să realizeze cât de dureroase vor fi consecințele.
— Nu înțelegi cât de mult mă deranjează banalitatea și griul tău, — continuă Andrei, privindu-mă cu ochi scânteietori. — Nu am nevoie de o femeie invizibilă, merit mai mult!
— Crezi cu adevărat că banii te fac mai bun? — întreb cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
Lumina blândă a serii mângâia bucătăria, unde pregăteam cina. Aerul era plin de aroma borșului proaspăt și a plăcintelor cu varză.
Andrei a intrat brusc, agitând un plic și zâmbind larg.
— Ana! Ana! Nu vei crede! — a strigat, uitând să-și scoată pantofii. — Am primit o scrisoare despre o moștenire de la un văr îndepărtat! Acum sunt bogat!
M-am întors, ștergându-mi mâinile pe șorț.
— Minunat, Andrei, — am răspuns calm. — Dar cine este acest văr? Nu cunoșteam pe nimeni.
— Ce mai contează! — a râs el și, apropiindu-se, m-a sărutat pe obraz. — Acum putem avea tot ce ne dorim!
Am ridicat sprâncenele, surprinsă, dar nu am apucat să răspund, căci Andrei deja își flutura mâinile, descriind viitoarele achiziții și visând la lux.
A doua zi, după o noapte probabil petrecută imaginându-se viitor milionar, Andrei devenise complet alt om.
Mă privea cu dispreț, comanda și cerea atenție doar pentru el. Toate conversațiile se învârteau în jurul bogăției și succesului său. Plicul părea mai degrabă o invitație la Premiul Nobel decât o moștenire.
— Știi, Ana, — a spus la micul dejun, fără să mă privească, — acum că sunt bogat, ar trebui să ne reconsiderăm relația.
Am tresărit și l-am privit, paralizată de șoc.
— Despre ce vorbești? — am întrebat, cu greu stăpânindu-mi lacrimile.
— Ei bine, înțelegi, acum sunt la alt nivel, — mușcă din sandviș.
— Alți oameni? Despre ce vorbești, Andrei?
— Despre faptul că acum sunt bogat, — a repetat el, ca și cum asta ar explica totul. — Iar tu ești prea banală.
Am fost îngrozită. Am chemat prietenele mele, Carla și Elena, să ne întâlnim la cafenea și să le povestesc.
— Fetele, nu veți crede! — am început, abia ce ne-am așezat la masă. — Andrei a primit o moștenire și acum consideră că nu-i sunt potrivită!
Carla a chicotit.
— Serios? Cine este acest văr căzut din cer?
Elena s-a încruntat, ascultând cu atenție.
— Și ce vei face? — a întrebat.
— Nu știu, — am oftat. — Andrei a devenit pur și simplu insuportabil!
Carla a dat din cap.
— Ana, ești sigură că nu e o greșeală? Poate a înnebunit pur și simplu.
— Nu știu, — am repetat. — Dar nu seamănă cu el.
Elena s-a gândit adânc, încruntată.
Seara s-a încheiat astfel. M-am întors acasă, unde Andrei răsfoia cu pasiune cataloagele de mașini scumpe. În sufletul meu s-a așezat neliniștea, dar speranța în sprijinul prietenelor nu m-a lăsat să mă prăbușesc.
Zilele treceau, iar Andrei devenea tot mai insuportabil. Deși încă nu primise banii din moștenire, comportamentul său se schimbase. Mergea cu fruntea sus, ca și cum ar fi fost deja milionar, și mă privea cu dispreț.
— Ana, unde este costumul meu? — a urlat într-o dimineață. — Am o întâlnire importantă!
Am găsit costumul și l-am atârnat cu grijă pe ușa dormitorului.
— Andrei, putem vorbi? — am întrebat timid, apropiindu-mă.
— Nu acum, — a dat din mână. — Nu am timp pentru prostii.
Am simțit cum lacrimile îmi inundă ochii. Nu înțelegeam ce se întâmplă și de ce omul pe care îl iubeam se transformase într-un străin rece. Am decis că trebuie să vorbesc din nou cu prietenele mele.
Seara m-am întâlnit cu Carla și Elena într-o cafenea mică de colț. Ne-am așezat la o masă confortabilă lângă fereastră, am comandat cafea și am început să discutăm ce se întâmplă.
— Fetele, nu mai pot trăi așa, — am început, abia stăpânindu-mi lacrimile. — Andrei a devenit insuportabil. Mă tratează ca pe o slujnică și spune că are nevoie de alte persoane în jurul lui.
Carla a chicotit, îndepărtându-și ceșcuța.
— Ce nemernic! Ana, trebuie să-l pui la punct. Nici măcar nu a primit banii și deja se crede mare.
Elena s-a încruntat, ascultând cu atenție.
— Ana, suntem mereu alături de tine. Nu te îngrijora, totul se va aranja.
— Ana, trebuie să fii puternică. Carla și eu nu-l vom lăsa să te rănească, — a spus Elena, mângâindu-mi mâna.
— Mulțumesc, fete. Fără voi n-aș fi reușit, — am răspuns încet, încercând să mă liniștesc.
Zilele treceau, iar comportamentul lui Andrei se înrăutățea.
Mă umilea constant, acuzându-mă de lăcomie și dorința de a-i fura moștenirea.
— Ana, știi că acum sunt complet alt om, — a spus Andrei, revenind seara. — Tu ai fost mereu invizibilă, dar acum te văd clar. Aștepți doar să mă îmbogățesc ca să trăiești pe spatele meu.
Îl priveam îngrozită și cu durere.
— Andrei, cum poți spune asta? Am fost alături de tine atâția ani!
— Da, da, ai fost, — a zâmbit ironic. — Dar acum e clar că te interesează doar banii.
Inima mi s-a frânt. Nu înțelegeam de ce devenise atât de crud. Am îndurat totul, dar cuvintele lui tăiau ca un cuțit.
— Andrei, hai să discutăm, — am spus hotărât.
— Despre ce? Despre cum aștepți banii mei? — a întrebat el sarcastic.
— Nu, despre tine. Vreau să înțeleg de ce te-ai schimbat.
M-a privit cu dispreț.
— Nu vei înțelege. Ești prea simplă pentru acest nivel de viață.
Aceste cuvinte au fost picătura care a umplut paharul. Am decis că nu voi mai răbda.
A doua zi m-am întâlnit cu prietenele. Ne-am așezat la aceeași cafenea, simțind sprijinul lor.
— Ana, trebuie să-ți spunem adevărul, — a început Carla, aruncând o privire Elenei.
Elena a dat din cap și a adăugat:
— Ne pare rău, Ana, am vrut să glumim, dar totul a mers prea departe.
M-am uitat la ele, neliniștită.
— Ce vreți să spuneți?
Carla a oftat:
— Scrisoarea despre moștenire… este falsă. Elena și cu mine am aranjat totul ca să vezi ce devine omul când are bani.
Am înghețat, necrezându-mi urechile.
— Vrei să spui că a fost o minciună? — șoptesc.
Elena mi-a luat mâna.
— Ana, am făcut asta pentru că am văzut cum te tratează Andrei. Am vrut să-ți arăt adevărata lui natură. Și s-a dovedit că era într-adevăr un om groaznic.
Lacrimile au început să curgă din nou. Nu știam ce să simt — furie, dezamăgire sau ușurare.
— Cum ați putut face asta? — întreb, fără să ascund lacrimile. — Ați crezut că va ajuta?
Carla mă privea cu regret.
— Am crezut că te va deschide ochii. Nu ne așteptam să devină atât de rău.
Am tăcut mult, procesând cele auzite. În cele din urmă, am spus:
— Nu înțeleg de ce ați făcut asta. Dar a fost prea dur. Acum știu că Andrei nu este cine pretindea. Și prietenele mele la fel.
Când Andrei s-a întors acasă, m-a găsit în sufragerie, cu privirea hotărâtă și curajul în ochi.
— Ana, iar aceste discuții? — a întrebat iritat, dezbrăcându-și sacoul.
— Așază-te, Andrei, — am spus calm. — Avem multe de discutat.
El a murmurat nemulțumit, dar s-a așezat.
— Din nou aceste discuții? Sunt obosit de ele.
Am oftat, adunându-mi puterile.
— Andrei, știu adevărul despre scrisoare. Este falsă. Prietenele mele au făcut asta să văd cine ești cu adevărat.
Fața lui s-a înroșit. Surprinderea și furia i-au trecut rapid prin trăsături.
— Ce? Falsă? Serios?
— Da, Andrei. Te-ai comportat ca și cum ai fi bogat. Ai devenit arogant și crud. M-ai umilit, crezând că banii îți dau dreptul să faci asta.
Andrei a sărit de pe scaun, fața înroșită de furie.
— Ridicol! Crezi mai mult prietenelor tale decât mie? Ele doar ne invidiază fericirea!
M-am ridicat calm, privindu-l în ochi.
— Nu, Andrei. Ele m-au ajutat să văd adevărul. Nu meriți nici pe mine, nici iubirea noastră. Ai arătat adevărata ta față când ai decis că ești bogat.
Respira greu, ochii îi ardeau. A înțeles că a pierdut.
— Alegerea ta, Ana. Tu distrugi familia. Plec.
Am privit cum își strânge lucrurile. Inima mă durea, dar știam că era decizia corectă. Andrei nu mai era omul pe care îl iubisem.
Când ușa s-a închis în urma lui, am simțit o combinație de durere și ușurare. Știam că mă așteaptă o viață nouă și eram pregătită pentru ea.
Carla și Elena au venit aproape imediat după plecarea lui Andrei. M-au găsit pe canapea, încă agitată, dar hotărâtă. Prietenele s-au așezat alături, oferindu-mi sprijin.
— Ana, cum te simți? — a întrebat Carla, ținându-mi mâna.
— A fost greu, — am recunoscut, ștergându-mi lacrimile. — Dar știu că am procedat corect.
Elena, văzând că mă liniștesc puțin, a întrebat:
— Ana, ți-am spus adevărul despre scrisoarea falsă, dar nu am explicat de ce am făcut asta. Vrei să afli?
Am dat din cap, privindu-le cu interes și neliniște.
— Desigur, vreau să înțeleg de ce ați făcut totul.
Carla a oftat și a început să explice:
— Acum trei săptămâni m-a contactat un avocat din Elveția. A spus că a încercat să te găsească, dar nu folosești rețele sociale. Nu știu cum m-a găsit, dar mi-a lăsat un număr și m-a rugat să ți-l dau. Acolo există cu adevărat o moștenire, detaliile nu mi le-a dezvăluit.
Am privit prietenele uimite.
— Ce? Moștenire adevărată? De la cine? Nu glumiți!
Elena a continuat:
— Acest avocat a lăsat un număr de telefon. Carla și cu mine am vrut mai întâi să verificăm comportamentul lui Andrei înainte să-ți spunem de moștenirea adevărată. Am vrut să fim sigure că nu te va înșela.
Am procesat totul în tăcere. Nu-mi venea să cred că prietenele îmi verificau soțul și că el era cu adevărat un trădător.
— Deci ați făcut asta pentru mine? — am întrebat, în sfârșit.
Carla a dat din cap.
— Da, Ana. Am vrut să vezi cine este cu adevărat Andrei înainte să primești moștenirea.
Am plâns din nou, dar de data aceasta lacrimile erau de ușurare și recunoștință.
— Mulțumesc, fete. Nu știu ce m-aș fi făcut fără voi.
Elena m-a strâns mai tare.
— Suntem mereu lângă tine, Ana. Acum trebuie să suni avocatul și să afli totul despre moștenire.
Am format numărul pe care mi l-au dat prietenele. După un scurt apel, fața mi s-a luminat de bucurie.
— Confirmă. Am o moștenire mare de la un văr îndepărtat, — am spus, necrezându-mi norocul.
Carla și Elena au aplaudat, bucurându-se pentru mine.
— Ana, acum ești bogată! — a exclamat Carla.
— Și, cel mai important, liberă de Andrei și de manipulările lui, — a adăugat Elena.
Am zâmbit printre lacrimi. Inima mea era plină de bucurie și speranță.
Acum aveam șansa să încep o viață nouă, fără minciuni și umiliri. Am deschis fereastra, lăsând vântul cald de seară să intre, și am respirat adânc, simțindu-mă ușoară pentru prima dată în mult timp. Borșul de pe bucătărie se răcise, dar nu l-am mai încălzit. În schimb, am pus ceainicul, am luat trei cești și, zâmbind printre lacrimi, am spus:
— Fete, turnați-vă vin. Astăzi sărbătorim libertatea mea.
— Ascultă aici! Acum sunt bogat și e timpul să ne despărțim, — a declarat soțul cu aroganță. Și a aruncat ghivecele mele de flori, numindu-le „gunoi inutil”, în timp ce eu vândusem soiul obținut la prețul noii sale mașini.