— Ați putea să-mi spuneți încă o dată ce anume doriți? am întrebat. Încet, ca să fiu sigură că înțeleg.
Pentru o secundă, a ezitat. Aproape imperceptibil. Apoi și-a recăpătat stăpânirea.
— Aș vrea să luați în calcul să ne lăsați nouă această casă. Radu vă va ajuta să găsiți ceva mai mic. Ceva potrivit pentru noua etapă din viața dumneavoastră.
Am ridicat o sprânceană și am tăcut.
Cuvintele ei au rămas între noi ca un nor greu.
Femeia și-a mutat neliniștită greutatea de pe un picior pe celălalt.
— Cum vă numiți? am întrebat.
— Andreea.
— Andreea, am nevoie de câteva clipe pentru mine. Puteți să așteptați, vă rog, în mașină?
Sprâncenele i s-au ridicat surprinse.
— Cred că ar fi mai bine să încheiem discuția acum.
— O vom încheia, am spus calm. Dar îmi trebuie câteva ore.
M-a privit prelung, apoi a zâmbit mulțumită, de parcă politețea mea ar fi însemnat că mă predasem.
— Desigur. Nu mă grăbesc. Luați-vă tot timpul de care aveți nevoie.
Am închis ușa încet.
N-am trântit-o.
Am închis-o la fel cum o făcusem de mii de ori în cei optsprezece ani de căsnicie: cu grijă, fără zgomot, folosindu-mi ambele mâini.
Apoi m-am sprijinit cu spatele de ea și am tras adânc aer în piept.
Holul arăta la fel ca în fiecare dimineață.
Aceleași fotografii pe pereți.
Radu în ziua nunții noastre.
Copiii la festivitățile de absolvire.
O fotografie dintr-o vacanță în Bucovina, în care mi-am dat seama, dintr-odată, că nu-mi aminteam ca Radu să fi fost cu adevărat prezent, măcar sufletește.
Privirea mi s-a oprit asupra ușii biroului.
Am intrat.
Pe perete, într-o ramă neagră și simplă, se afla un document pe care ani întregi aproape că nu-l observasem.
Actul de proprietate al casei.
Tatăl meu insistase cândva să-l pun în ramă.
— Ca să nu uiți niciodată ce este cu adevărat al tău, Lenuța, îmi spusese.
Pe atunci, gestul mi se păruse doar sentimental.
M-am întors în bucătărie, am luat telefonul și am format numărul surorii mele, Ioana.
A răspuns după al doilea apel.
— Elena?
— Ioana, am nevoie să vii imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Îți amintești ce te-am rugat să verifici discret acum câteva luni? Adu tot. Absolut tot. Și documentele despre casă, plus tot ce ține de un eventual divorț. Îți explic când ajungi. Urcă în mașină și vino.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere scurtă.
Genul de tăcere pe care numai o soră îl poate oferi.
— Așadar, ai aflat, a spus încet.
— Da.
— Plec acum. Ajung în douăzeci de minute.
Apelul s-a încheiat.
M-am întors în birou și am privit din nou actul din ramă.
Un zâmbet mic mi-a apărut pe buze.
Mi-am dat seama că era prima expresie adevărată pe care o avusesem în acea dimineață.
Ioana a ajuns exact după douăzeci de minute.
Purta pe umăr o geantă mare, îndesată cu dosare, iar pe chip avea expresia severă pe care i-o cunoșteam încă din copilărie.
— Deci știi, a spus în loc de salut.
— Arată-mi tot, i-am răspuns, conducând-o direct în bucătărie.
Din dulapul de sus al biroului am coborât o cutie pe care o păstrasem ani întregi.
Înăuntru se aflau toate actele pe care le strânsesem cu grijă:
documentele proprietății,
extrasele bancare,
hârtiile privind moștenirea rămasă de la tata.
Ioana și-a pus ochelarii și a început să citească fiecare pagină.
— Casa a fost achitată integral, i-am spus. Din banii moșteniți de la tata.
— Pe numele cui este?
— Numai pe al meu. Exclusiv. Radu a semnat atunci toate actele, pentru că, din cauza bonusurilor lui, era mai avantajos fiscal. Probabil nici nu le-a citit cu atenție.
Ioana și-a ridicat privirea dintre foi.
— Elena, draga mea… ei nu au nimic. Nici măcar o singură cale legală prin care să pună mâna pe casă.
Pentru prima dată în acea zi, am simțit că pot respira cu adevărat.
În clipa următoare s-a auzit soneria.
Înainte să deschid, știam cine se afla dincolo.
Andreea îl sunase, probabil, pe Radu imediat ce plecase de la mine.
Iar el venise direct de la birou.
Stăteau amândoi pe verandă.
Andreea, în față.
Radu, puțin în spatele ei.
Arăta ca un om care tocmai înghițise o piatră.
— Elena, a început el prudent, cred că ar trebui să discutăm ca niște adulți.
— Intrați, am răspuns cu o liniște care l-a făcut să clipească.
Andreea a trecut prima pe lângă mine. Privirea îi aluneca deja peste hol, ca și cum ar fi ales perdelele și locul canapelei.
Radu a urmat-o.
Ținea capul plecat.
La masa din bucătărie îi aștepta Ioana.
— Aha, a murmurat Andreea, oprindu-se. Nu știam că va fi o consfătuire de familie.
— Luați loc, a spus Ioana.
Amândoi s-au așezat.
Radu și-a dres glasul de trei ori înainte să poată rosti prima frază.
— Elena… Nu am vrut să se întâmple în felul acesta. Dar eu și Andreea trebuie să ne gândim acum la copil. Iar casa… ar fi logic să rămânem noi aici.
— Ca să faceți ce? am întrebat fără emoție.
— Să locuim aici, a intervenit Andreea înaintea lui. Tu îți poți găsi ceva mai mic. Sincer, pentru binele copilului ar trebui să fii rezonabilă.
Am privit-o direct.
În ochii ei nu exista nici urmă de rușine.
Doar nerăbdare.
De parcă eu aș fi fost o funcționară care ținea pe loc un dosar.