— Mi-ați putea pregăti cel mai frumos buchet pe care îl aveți? Și, dacă se poate, unul mare… tocmai am devenit tată! — a spus tânărul, iar chipul îi strălucea de fericire când i s-a adresat florăresei.
Pe drumul spre spital, Eduard Păun își lăsa mintea să alunece spre clipa în care urma să-și ia pentru prima dată fiul în brațe și își jura, în sinea lui, că va fi tatăl pe care el nu-l avusese niciodată. Greutatea copilăriei sale îl apăsa încă, iar singura amintire cu adevărat luminoasă era una fugitivă: momentul în care fusese ridicat în aer de un bărbat înalt și solid, iar în el se amestecaseră frica și bucuria. Numai că bărbatul acela, Vasile Păun, își părăsise curând familia, lăsându-i pe Eduard și pe mama lui nu doar cu sufletul sfărâmat, ci și fără casă.
Totul începuse atunci când Veronica Munteanu, prietena veche a mamei lui și asistentă la dispensarul din cartier, începuse să le calce pragul tot mai des. De cele mai multe ori venea cu o sticlă de rachiu, iar obiecțiile timide ale mamei erau înlăturate dintr-un gest scurt.
— Haide, nu mai fi așa! Ce rău poate să facă? Doar deschide pofta de mâncare, spunea Veronica cu un ton ușor și cu un zâmbet deprins. Ar trebui să-ți prețuiești bărbatul. Un om ca el merită păstrat aproape.
Apoi a venit seara aniversării Veronicăi. Locuia în cealaltă parte a orașului, împreună cu cele două fiice ale ei, iar în noaptea aceea nu se mai desprinsese de Vasile, îmbiindu-l fără încetare cu băutură și atenție.
Nu mult după aceea, întors de la antrenamentul de fotbal, Eduard i-a auzit pe părinți certându-se în bucătărie.
— Plec. Și da, o iubesc pe Veronica. Între noi nu mai e nimic — nici iubire, nici respect. Cu ea e real. Ea mă apreciază, spre deosebire de tine, a spus Vasile, rece ca gheața.
— Nu te apreciază pe tine, ci banii tăi, prostule! a izbucnit mama lui.
— Știam că ai să spui asta. Mereu aceeași scenă. În plus, va trebui să vindem casa și să împărțim banii.
— Cum? N-ai pic de conștiință? Casa asta a fost darul părinților mei la nuntă!
— Tocmai. A fost pentru noi, nu doar pentru tine. Este bun comun.
— Și fiul tău? Unde să stea? Unde să doarmă, ce să mănânce?!
— Și tu te-ai gândit unde să stau eu? Într-o garsonieră înghesuită, cu iubita mea și cele două fete ale ei, încă pe băncile liceului? În plus, eu vreau doar ce mi se cuvine…
Timp de doi ani, Eduard și mama lui au stat la bunici, până au reușit să ia un credit și să-și cumpere o casă modestă. Mai târziu, după ce Eduard a terminat facultatea și s-a căsătorit, tatăl lui vitreg i-a trecut actele pe numele lui.
— Îmi voi iubi fiul și nu-l voi trăda niciodată, nici pe Lucia, s-a gândit Eduard în timp ce ieșea din spital, hotărât să cumpere în zilele următoare tot ce avea nevoie pentru camera copilului. Amânaseră cumpărăturile din respect pentru superstițiile soției.
Când s-a apropiat de casă, a observat un bărbat chel care stătea prin apropiere. Ceva din felul în care se ținea i s-a părut tulburător de cunoscut.
— Eduard, băiete! Nu mă recunoști?
— Tată…?
— Chiar eu! Te-am văzut în clipa în care ai coborât din mașina aia frumoasă. O bijuterie, nu alta.
— Iertați-mă, dar mă grăbesc, a spus Eduard, strângând pumnii și trecând pe lângă el.
— Iertați-mă… mă grăbesc… N-avem nevoie de politețuri, doar suntem familie. Nu mă inviți înăuntru? Stăm de vorbă ca doi bărbați.
În alte împrejurări, Eduard l-ar fi alungat pe loc. Dar astăzi, încă purtat de bucuria acelei zile, l-a ignorat și a mers spre ușă. Vasile a luat tăcerea lui drept acord și l-a urmat.
— Frumoasă casă ai aici! Și destul spațiu, a remarcat Vasile, măsurând camerele din priviri. Ai mers bine în viață. Ești mai mult decât în stare să-ți ajuți tatăl când are nevoie.
— Despre ce tot vorbești?
— Nu te preface. În primul rând, ai camere libere — se vede cu ochiul liber. În al doilea rând, e clar că poți să-mi rezolvi problemele. Și am destule.
— Nu văd ce legătură are norocul meu cu tine. Și nici de ce m-ar interesa necazurile tale după douăzeci de ani. Suntem străini. Ce vrei?
— Am avut parte de un necaz mare. M-am certat cu ginerele Veronicăi și m-a făcut putoare, să-ți vină să crezi! Pe mine! Putoare! Cât am muncit la fabrică și i-am ținut pe toți în confort, eram bun. Dar după ce m-am pensionat, totul s-a schimbat. M-au dat afară — chiar din casa pe care am plătit-o! Iar împrumuturile pe care le-a luat Veronica pe numele meu? Tot eu trebuie să le duc în spate. Sunt în mare cumpănă, fiule. Eu cer doar ce e drept…
— Ce e drept? Ce legătură are asta cu mine?
— Cum poți întreba așa? Veronica și cu mine nu ne-am căsătorit niciodată, legal vorbind nu înseamnă nimic pentru mine. Nici fiicele ei. Tu însă ești sângele meu. Iar mama ta a fost singura mea soție adevărată. Dacă nu se recăsătorea, mă întorceam la ea. Nu suntem străini, am crescut un fiu împreună.
— Tu chiar crezi că ai vreun drept după ce ai luat jumătate din banii casei mamei și ai dispărut? N-ai dat nici măcar un ban pentru întreținerea mea.
— Banii aceia s-au dus pe casa Veronicăi, pe vacanțe la mare — n-a fost nimic rău în puțină relaxare. Greșeala mea a fost că am luat credite pentru nunțile și lunile de miere ale fetelor ei. O să înțelegi, fiule. O să mă ajuți. După nedreptatea pe care am îndurat-o…
— Relaxare? Mama și cu mine abia ne descurcam de la o zi la alta. Ea se spetea muncind, iar eu am început să lucrez de la treisprezece ani. Împărțeam pliante, apoi spălam mașini.
— Ai reușit. Ești bărbat adevărat. Sigur n-o să-ți întorci spatele propriului tată.
— Eu mi-am pierdut tatăl la zece ani.
— Mai bine mai târziu decât niciodată, cum se spune. O să recuperăm timpul pierdut.
— Cum?
— Aș putea să stau în camera liberă. Doar temporar. Ce spui? Sângele apă nu se face.
— Camera aceea este pentru fiul meu. Nu știu cine ți-a dat adresa mea, dar ar fi trebuit să-ți spună că am acum un copil. Un fiu, născut chiar azi. Eu vreau să fiu tatăl pe care îl merită. Acum pleacă. Mai am de adus mobila și o grămadă de lucruri de făcut, a spus el, arătând hotărât spre ușă.
Din afară, Vasile l-a strigat după el:
— Eduard, mașina aia e foarte bună. Schimb-o pe ceva mai simplu și dă-mi mie diferența. Mai acoperă-mi și datoriile. Fă ce trebuie…
— Pentru mine nu ești decât un trădător. Când eram copil aveam nevoie de un tată. Acum nu mai vreau nimic de la tine. Să nu-mi mai ieși în cale, pentru că nu răspund de ce se întâmplă.
Eduard s-a urcat în mașină fără să se uite înapoi și l-a lăsat pe bătrân să rămână acolo, pierdut și fără cuvinte. Nici urmă de milă nu i-a atins inima. Știa că făcuse alegerea corectă — pentru fiul lui, care nu va cunoaște niciodată durerea prin care trecuse el însuși.