— Banii aceia s-au dus pe casa Veronicăi, pe vacanțe la mare — n-a fost nimic rău în puțină relaxare. Greșeala mea a fost că am luat credite pentru nunțile și lunile de miere ale fetelor ei. O să înțelegi, fiule. O să mă ajuți. După nedreptatea pe care am îndurat-o…
— Relaxare? Mama și cu mine abia ne descurcam de la o zi la alta. Ea se spetea muncind, iar eu am început să lucrez de la treisprezece ani. Împărțeam pliante, apoi spălam mașini.
— Ai reușit. Ești bărbat adevărat. Sigur n-o să-ți întorci spatele propriului tată.
— Eu mi-am pierdut tatăl la zece ani.
— Mai bine mai târziu decât niciodată, cum se spune. O să recuperăm timpul pierdut.
— Cum?
— Aș putea să stau în camera liberă. Doar temporar. Ce spui? Sângele apă nu se face.
— Camera aceea este pentru fiul meu. Nu știu cine ți-a dat adresa mea, dar ar fi trebuit să-ți spună că am acum un copil. Un fiu, născut chiar azi. Eu vreau să fiu tatăl pe care îl merită. Acum pleacă. Mai am de adus mobila și o grămadă de lucruri de făcut, a spus el, arătând hotărât spre ușă.
Din afară, Vasile l-a strigat după el:
— Eduard, mașina aia e foarte bună. Schimb-o pe ceva mai simplu și dă-mi mie diferența. Mai acoperă-mi și datoriile. Fă ce trebuie…
— Pentru mine nu ești decât un trădător. Când eram copil aveam nevoie de un tată. Acum nu mai vreau nimic de la tine. Să nu-mi mai ieși în cale, pentru că nu răspund de ce se întâmplă.
Eduard s-a urcat în mașină fără să se uite înapoi și l-a lăsat pe bătrân să rămână acolo, pierdut și fără cuvinte. Nici urmă de milă nu i-a atins inima. Știa că făcuse alegerea corectă — pentru fiul lui, care nu va cunoaște niciodată durerea prin care trecuse el însuși.