Andreea a râs scurt.
Era un râs aspru, lipsit de căldură.
— Nu poți vorbi serios. Ai doi copii aproape adulți. Ai treizeci și opt de ani. Chiar vrei să începi totul de la capăt? Pentru ce? Copilul acesta nici măcar nu este al tău.
Am privit-o fără să clipesc.
— A crescut nouă luni sub inima mea, i-am răspuns. Astăzi este a mea. Iar dacă va fi nevoie, îi voi fi mamă pentru tot restul vieții.
Andreea a făcut un pas spre mine.
— Gândește-te la ce ne faci. La ce îmi faci mie. Sunt în continuare sora ta. Dă-o altcuiva. Nu vreau s-o văd de fiecare dată când vin la tine.
Am rămas mult timp cu ochii ațintiți asupra ei.
Apoi am răspuns:
— Ai încetat să-mi fii soră în clipa în care ai hotărât să aduci pe lume un copil doar ca să obții bani.
Maxilarul lui Radu s-a încordat.
— Dacă o păstrezi, a spus el rece, să nu te aștepți la niciun leu din partea noastră. Nu îi vom cumpăra scutece. Nu îi vom plăti medicamentele. Nu vom achita nicio consultație. Nimic.
Am zâmbit amar.
— Nu am avut niciodată nevoie de banii voștri. Am avut nevoie de sora mea. Dar acum știu că femeia pe care am iubit-o și în care am crezut nu mai există de mult.
M-am întors spre ușă.
Aveam deja mâna pe clanță când vocea Andreei s-a auzit din spatele meu.
Era mai rece decât o auzisem vreodată.
— Vei regreta. Într-o zi va crește, va afla adevărul și nu îți va mulțumi pentru ceea ce ai făcut.
M-am întors încet.
Am privit-o pentru ultima dată în ochi.
— Nu mi-am dorit banii voștri. Mi-am dorit o familie. Voi sunteți cei care au distrus-o.
Mi-am apropiat fetița de piept.
— Adevărul este că am ales-o pe ea în momentul în care propriii ei părinți au privit-o ca pe o investiție nereușită, din care nu mai puteau scoate profit.
Apoi am ieșit în lumina puternică a zilei, ținând copilul strâns la inimă.
Ușa casei surorii mele s-a închis încet în urma mea.
Odată cu ea s-a închis pentru totdeauna și capitolul unei relații despre care crezusem întreaga viață că nu putea fi distrusă de nimic.
Nu m-am uitat înapoi.
Nu mai aveam niciun motiv.
În fața mea se afla un drum mult mai important.
Mă aștepta o fetiță care trebuia crescută cu iubire.
Mă așteptau și nenumărate documente care trebuiau rezolvate pentru ca nimeni să nu mai poată pune vreodată la îndoială faptul că, din acel moment, ne aparțineam una alteia.
Șase luni mai târziu mă aflam într-o sală a tribunalului de familie și o țineam pe Mara pe șold.
În mintea mea revenea mereu aceeași propoziție:
Am ales-o pe ea.
Andreea și Radu semnaseră între timp toate actele prin care renunțau definitiv la drepturile părintești.
Propriii lor avocați recunoscuseră în fața instanței că cei doi nu avuseseră niciodată intenția de a crește o fiică.
Judecătoarea a privit-o mai întâi pe Mara, care stătea liniștită în brațele mele, apoi și-a ridicat ochii spre mine.
— Doamnă Ioana, a spus ea, în această sală judecăm aproape în fiecare săptămână litigii privind încredințarea copiilor.
A făcut o scurtă pauză.
— Dar nu am mai întâlnit niciodată un caz ca acesta.
A luat stiloul și a semnat ultima hotărâre.
Apoi a zâmbit.
— Felicitări. Din această clipă, este și din punct de vedere legal fiica dumneavoastră.
Am plâns mai mult decât în ziua în care se născuse.
Următorii trei ani au trecut la fel de repede ca o singură respirație adâncă.
Mara a devenit o fetiță veselă, cu bucle rebele, energie fără sfârșit și un râs care îi făcea pe toți cei din jur să zâmbească.
Casa noastră mică s-a umplut de desene făcute cu creioane colorate, jucării împrăștiate și cântece șoptite seara, înainte de culcare.
Pe frigider au apărut foi desenate cu mâini stângace.
Pe covor rămâneau cuburi de construcție.
Pe canapea se găseau mereu câte o păpușă și o păturică.
Pentru prima dată după multă vreme, aveam impresia că eram cu adevărat fericite.
Apoi, într-o după-amiază mohorâtă, o mașină neagră s-a oprit în fața casei.
Când am deschis ușa, Andreea stătea pe verandă.
Slăbise mult.
Avea cearcăne adânci, iar rimelul îi curgea pe obraji.
Părea un om pe care viața îl zdrobise.
— Ioana… te rog, a șoptit ea. Am pierdut totul.
Am ieșit și am închis cu grijă ușa în urma mea, ca Mara să rămână înăuntru.
Râsul ei se auzea din sufragerie.
Nu voiam ca nimeni din exterior să tulbure acel sunet.
Cu vocea frântă, Andreea mi-a povestit că administratorii fondului succesoral descoperiseră adevăratul motiv pentru care ea și Radu renunțaseră la propria fiică.
Când adevărul devenise public, reacționaseră imediat.
În doar câteva săptămâni, întregul fond fusese blocat.
Moștenirea pentru care își sacrificaseră copilul dispăruse la fel de repede cum apăruse în planurile lor.
— Am pierdut absolut totul, a repetat ea cu ochii plini de lacrimi.
Am oftat.
— Nu, Andreea. Nu ai pierdut totul. Ai aruncat totul cu mâna ta în momentul în care ai renunțat la propria fiică.
A început să plângă.
— Eram distrusă psihic. Nu mai puteam gândi limpede. Radu făcea presiuni asupra mea. Banii mă apăsau. Eu…
Am clătinat din cap.
— Te-ai îndepărtat de un nou-născut ca și cum nu ar fi însemnat nimic pentru tine. Ai numit-o greșeală.