Nu am insistat.
Așa cum nu am insistat nici în privința altor detalii mărunte cărora, la vremea aceea, nu le-am acordat destulă atenție.
La petrecerea organizată înainte de naștere, Radu a ieșit pentru câteva minute pe hol ca să răspundă la telefon.
În drum spre baie am trecut pe lângă el și am auzit fără să vreau o parte din conversație.
Vorbea încet, dar vocea îi era încordată și încărcată de teamă.
— …dacă rezultatele nu ies conform planului, pierdem totul. Ai înțeles? Absolut totul.
M-am oprit.
Cuvintele lui mi-au rămas în minte.
Pierdem totul.
Atunci s-a întors.
Privirile ni s-au întâlnit.
În mai puțin de o secundă, expresia speriată de pe chipul lui s-a transformat într-un zâmbet relaxat, atât de convingător, încât aproape m-a făcut să cred că îmi imaginasem tensiunea din vocea lui.
— Doar niște probleme cu asigurarea, a spus nepăsător.
Am dat din cap.
Nici măcar pentru o clipă nu mi-a trecut prin minte că devenisem deja o simplă piesă într-un joc mult mai mare și mai periculos decât puteam înțelege.
Trei săptămâni mai târziu mi s-a rupt apa.
După paisprezece ore de travaliu istovitor, am auzit în sfârșit sunetul pe care îl așteptasem atât de mult.
Primul plâns al copilului.
O asistentă mi-a așezat pe piept o fetiță mică, umedă și caldă.
— Aveți un bebeluș sănătos și minunat.
I-am numărat degetele de la mâini.
Apoi pe cele de la picioare.
Nu îi lipsea nimic.
Era desăvârșită.
— Andreea va fi copleșită de fericire când te va vedea, i-am șoptit.
Într-un fel, avusesem dreptate.
Doar că realitatea avea să fie cu totul diferită de imaginea pe care mi-o construisem.
Fetița era cu adevărat perfectă.
După câteva minute, ușa salonului s-a deschis.
Andreea a intrat prima, aproape alergând.
Radu venea imediat după ea.
Îmi imaginasem această clipă luni întregi.
Văzusem în minte lacrimile lor, brațele întinse, bucuria cu care aveau să-și primească bebelușul.
Le-am zâmbit.
— Veniți să vă cunoașteți fiica.
Amândoi s-au oprit atât de brusc, de parcă s-ar fi izbit de un perete invizibil.
— Ai spus… fiica? a întrebat Radu, iar fața i s-a albit într-o clipă.
Am încuviințat, nedumerită.
— Da. Fiica voastră.
Zâmbetul Andreei a dispărut atât de repede, încât m-a trecut un fior.
Radu a clătinat din cap de mai multe ori.
— Nu… Nu. Este imposibil. Ceva nu este în regulă.
Mi-am apropiat instinctiv copilul de piept.
— Ce vreți să spuneți? Ce se întâmplă?
Andreea nu s-a mișcat.
Privea fix fetița din brațele mele, fără să clipească.
Apoi, pe un ton aproape lipsit de orice emoție, a rostit propoziția care avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna:
— Nu acesta este copilul pe care ni l-am dorit.
Am privit-o fără să pot crede ce auzeam.
— Ce vrei să spui? Ce este în neregulă?
Una dintre asistente a ieșit în tăcere din salon.
Eu am rămas întinsă pe pat, ținând fetița strâns lipită de mine.
— Aveți de gând să-mi explicați ce înseamnă toate acestea? am întrebat.
Andreea și-a ridicat ochii spre mine.
În privirea ei nu era durere.
Era furie.
— Ni s-a promis cu totul altceva, a izbucnit ea. Nu vrem copilul acesta!
Radu a dat din cap.
— S-a produs o greșeală uriașă, Ioana. Una extrem de gravă.
Îi priveam, incapabilă să înțeleg.
— Vă rog… îmi poate spune cineva ce se petrece aici?
Andreea și-a trecut iritată degetele prin păr.
— Ni s-a garantat că va fi băiat!
Radu a inspirat adânc.
— Aveam nevoie de un băiat.
La acel moment nu știam că obsesia lor pentru un urmaș de sex masculin nu avea nicio legătură cu o preferință obișnuită sau cu visul unei familii.
Încercau cu disperare să ascundă ceva mult mai mare.
Andreea a început să se plimbe agitată prin salon.
— Vom da clinica în judecată, a spus printre dinți. Ne-au garantat în mod expres că așteptăm un băiat. Copilul acesta, a continuat ea, arătând cu degetul spre fetița din brațele mele, este greșeala lor. Este eșecul lor.
Atunci s-a rupt ceva în mine.
Pentru prima oară am simțit o furie adevărată.
— O greșeală? am repetat. Ascultați-mă amândoi. Nu știu ce se întâmplă, dar refuz să vă mai aud vorbind despre acest copil ca și cum n-ar fi o ființă vie.
Andreea a clătinat din cap, pregătindu-se să mă întrerupă.
Nu i-am permis.
— Cum aș putea să vă înțeleg, când nu faceți decât să repetați că bebelușul pe care m-ați implorat luni întregi să-l port nu este cel pe care vi l-ați dorit? Vorbiți despre ea ca și cum chelnerul v-ar fi adus o comandă greșită.
Fetița s-a mișcat la pieptul meu și a început să plângă.
Am strâns-o mai aproape, am mângâiat-o ușor pe spate și am încercat să o liniștesc.
În acel moment am luat decizia.
Nu mai exista nicio îndoială.
— Nu vă voi lăsa să plecați cu ea.
Andreea și Radu s-au privit în tăcere.
Pentru o clipă mi s-a părut că pe fețele lor a apărut ceva neașteptat.
Poate chiar ușurare.
Radu a ridicat din umeri.
— Bine. Oricum nu o vrem.
Andreea a început să plângă.
— Nu vreau s-o mai văd niciodată. A distrus totul.
Radu a prins-o de cot și a început să o conducă spre ușă.
— Am spus clar că nu v-o dau, am repetat.
Andreea s-a întors încă o dată.