De aceea, când Doina, mama lui Cătălin, m-a invitat cu copiii la petrecerea de vară pe care o organiza în fiecare an de Sfântul Ilie, am refuzat imediat.
— Ioana, mi-a spus ea la telefon, tu faci încă parte din familia noastră.
— Doina… Cătălin va fi acolo.
— Știu.
— Și va veni cu ea.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea pentru câteva secunde.
Apoi Doina a răspuns calm:
— Nu-l lăsa să te alunge din locurile în care ai tot dreptul să fii.
— Ești în continuare familie.
Mi-am dorit din tot sufletul să o cred.
În schimb, în noaptea aceea, puțin după miezul nopții, stăteam cu telefonul în mână și căutam pe internet bărbați care puteau fi angajați drept însoțitori la evenimente.
Profilul lui Andrei a fost abia al treilea pe care l-am deschis.
Pe drumul către casa Doinei, mi-am cerut scuze pentru aproape orice.
Pentru traficul aglomerat.
Pentru aerul condiționat dat prea tare.
Pentru amprentele lăsate de fiica mea pe geamul din dreptul lui Andrei.
Simțeam nevoia să-mi cer iertare pentru fiecare lucru neînsemnat.
Andrei nu mi-a atras atenția nici măcar o dată.
În schimb, le-a răspuns răbdător copiilor la toate întrebările.
Da, apăruse în câteva reclame.
Nu, nu era celebru.
Da, o dată jucase rolul unui haiduc la un congres de stomatologie.
Iar felul în care a povestit scena i-a făcut pe toți trei să râdă atât de tare, încât m-am surprins zâmbind și eu pentru prima oară după mult timp.
În realitate, nu era nicio vedetă.
Mezina a făcut ochii mari.
— Și ați avut o sabie adevărată?
Andrei a zâmbit amuzat.
— Nu. În loc de sabie agităm o periuță de dinți uriașă.
Copiii au izbucnit din nou în râs.
Pentru câteva minute rare, toată încordarea a dispărut.
În mașină se făcuse deodată ușor, ca și cum niciunul dintre noi nu ducea cu sine vreo povară.
Apoi am intrat pe strada unde locuia Doina.
Și totul s-a schimbat într-o singură clipă.
Dacia Duster a lui Cătălin era deja parcată în curte.
Chiar lângă ea se afla cabrioletul alb al Biancăi.
Mi s-a strâns stomacul atât de tare, încât aproape am uitat să apăs frâna.
Cătălin ajunsese deja.
Andrei a observat imediat.
Nu mi-a oferit nicio încurajare ieftină.
Nu mi-a spus „Liniștește-te”.
Nici „O să fie bine”.
A așteptat să opresc motorul, s-a uitat la mine și m-a întrebat liniștit:
— Sunteți pregătită?
Nu eram.
Nici pe departe.
Totuși, am tras aer adânc în piept.
— Da.
În realitate, nu eram deloc pregătită.
Curtea din spatele casei Doinei arăta la fel ca în fiecare vară, de Sfântul Ilie.
Apa piscinei strălucea albastru intens sub soarele puternic.
De gard atârnau panglici în culorile tricolorului și ghirlande din hârtie. Copiii alergau desculți prin iarbă, în timp ce cineva de pe terasă le striga mereu să încetinească.
Dinspre grătar venea miros de mici, carne rumenită și fum, iar masa lungă era plină cu salată de vinete, ouă umplute, roșii de grădină, felii de pepene și prăjituri decorate cu stegulețe tricolore.
Piscina sclipea atât de frumos în lumină, încât pentru o clipă m-am mințit că poate voi reuși să trec cu bine prin acea zi.
Apoi l-am văzut pe Cătălin.
Stătea lângă grătar.
Ținea un braț în jurul taliei Biancăi.
Ea purta un costum de baie roșu, acoperit de o cămașă albă, subțire. Părul îi cădea în valuri perfecte pe umeri. Chiar și în arșița aceea părea proaspătă, fără nicio urmă de transpirație, asemenea unei femei care nu cunoscuse niciodată epuizarea maternității sau durerea unei umilințe trăite în public.
Pentru o fracțiune de secundă am crezut sincer că voi rezista.
Cătălin încă nu mă observase.
Râdea la ceva spus de fratele lui.
Părea pe deplin mulțumit.
Ca un om care se așezase comod într-o viață ce fusese cândva și a mea.
Apoi s-a întors.
Privirea lui s-a oprit mai întâi asupra lui Andrei.
Abia după aceea s-a uitat la mine.
Zâmbetul i s-a stins aproape imperceptibil.
Pe Andrei îl văzuse primul.
Înainte ca Cătălin să ajungă la noi, Doina a apărut pe terasă.
— Ioana, a șoptit ea și m-a strâns în brațe. Vai, draga mea… Arăți foarte bine.
Mi-am netezit nervoasă rochia pe șold.
— E foarte veche.
M-a strâns puțin mai tare.
Ca și cum ar fi știut exact de ce simțisem nevoia să spun asta.
Dar înainte să răspundă, vocea lui Cătălin a răsunat peste terasă.
— Ei, asta da surpriză!
Conversațiile din jur s-au stins treptat.
Oamenii se prefăceau că nu se uită la noi.
Dar toți se uitau.
Cătălin a pornit încet spre noi.
Bianca venea alături de el.
— Ioana, m-a salutat cu un zâmbet forțat.
Apoi l-a măsurat pe Andrei din cap până-n picioare.
— Și dumnealui cine este?
Aproape toate discuțiile din jur au încetat.
Andrei a făcut un pas calm înainte.
— Andrei. Sunt iubitul Ioanei.
Cuvântul „iubitul” a rămas o clipă suspendat între dalele terasei și cerul fierbinte de vară.
Cătălin s-a uitat la el câteva secunde, neîncrezător.
Apoi a izbucnit într-un râs zgomotos.
— El? Vorbești serios?
Mai multe capete s-au întors imediat spre noi.
— Ăsta ar trebui să fie iubitul tău?
Am simțit cum mi se aprind obrajii și gâtul.