Bianca și-a coborât privirea spre pahar, dar colțurile gurii îi trădau un zâmbet amuzat pe care nici măcar nu încerca să-l ascundă complet.
Cătălin a râs și mai tare.
— Hai, Ioana! E limpede că l-ai plătit să vină aici cu tine.
În toată curtea s-a lăsat liniștea.
— Se vede de la o poștă că l-ai angajat.
Nu era o tăcere deplină.
Undeva în piscină a plesnit apa.
Gheața a clinchetit în paharul cuiva.
Din capătul grădinii se auzea râsul unui copil.
Adulții însă nu mai spuneau nimic.
Simțeam privirile venind din toate părțile.
Spre fața mea.
Spre rochia albastră și veche.
Spre trupul meu.
Spre mâinile pe care nu știam unde să le ascund.
Niciun adult nu a mai scos un cuvânt.
Degetele mele au alunecat singure din mâna lui Andrei.
— Îmi pare rău, am șoptit atât de încet, încât abia m-am auzit.
Nici eu nu știam cui îi ceream iertare.
Andrei mi-a prins imediat palma din nou și a strâns-o ferm.
— Nu vă cereți scuze.
Zâmbetul lui Cătălin s-a transformat într-un rânjet batjocoritor.
— Ținutul de mână intră în tarif sau se plătește separat?
Eu încă nu știam cui încercam să-i cer iertare.
Doina înțepenise vizibil.
Fiul meu cel mare stătea câțiva metri mai încolo, lângă piscină, cu un prosop pe umeri, și își privea tatăl fără să clipească.
Andrei s-a întors încet spre Cătălin.
Apoi a spus, pe un ton perfect liniștit:
— Iar în pachetul de fost soț intră și umilirea în public a mamei propriilor copii, chiar de față cu ei? Sau serviciul acesta îl oferiți gratuit?
Cineva a tras zgomotos aer în piept.
Expresia lui Cătălin a încremenit pentru o clipă.
A înghițit în sec, dar răspunsul nu venea.
În cele din urmă a mormăit printre dinți:
— A fost doar o glumă.
Andrei a încuviințat scurt.
— Un simț al umorului interesant.
Tăcerea care a urmat a apăsat mai greu decât orice ceartă.
Petrecerea a continuat.
Dar din acel moment nu a mai fost aceeași.
Muzica a pornit din nou.
Copiii au alergat spre trambulină.
Cineva a întrebat dacă micii sunt gata.
Farfurii de carton au început să circule de la unul la altul.
Un pahar cu suc s-a răsturnat pe jos.
Sora Doinei a reînceput să se plângă de țânțari.
Totuși, atmosfera din curte se schimbase pe nesimțite.
Cătălin nu și-a mai luat ochii de la Andrei.
La început am crezut că aștepta doar momentul în care acesta avea să greșească.
Clipa în care urma să se dea de gol că totul era doar teatru.
Dar Andrei nu i-a oferit nicio ocazie.
A ajutat-o pe mezina mea să desfacă paiul unei cutii cu suc.
I-a întrebat pe băieți despre fotbal și i-a ascultat cu un interes atât de sincer, de parcă fiecare cuvânt al lor conta.
A lăudat grădina Doinei și straturile de mușcate de lângă gard.
Când unei mătuși în vârstă i-a căzut șervetul, s-a aplecat și l-a ridicat înainte ca ea să apuce să se miște.
Nu era ostentativ.
Nu încerca să devină centrul atenției.
Tocmai de aceea părea cu totul firesc.
Cătălin nu reușea să-și desprindă privirea de la el.
Bianca a observat repede că bărbatul de lângă ea îl urmărea necontenit pe Andrei.
La început s-a lipit și mai tare de Cătălin.
A râs mai zgomotos decât înainte.
De fiecare dată când Andrei îmi vorbea, ea atingea brațul lui Cătălin, de parcă ar fi vrut să-și amintească faptul că el era acolo, alături de ea.
Treptat însă râsul ei a început să sune forțat.
Am observat numai fiindcă mă străduiam din răsputeri să nu mă uit la Cătălin.
Încercam să ignor și felul în care îmi așezam mereu palmele pe talie.
Între timp, Bianca înțelegea tot mai limpede unde se întorcea privirea lui Cătălin, din nou și din nou.
Să-mi îndrept rochia.
Să trag materialul mai aproape de corp.
Să-mi încrucișez brațele.
Să mă dau puțin înapoi.
Să fiu folositoare.
Asta făceam.
Am dus din bucătărie un teanc de farfurii de carton.
— Scuzați-mă… îmi dați voie?
Le-am așezat pe masă ca și cum, prin gestul acela, aș fi putut dovedi că merit măcar să fiu utilă.
După puțin timp, cineva a vărsat suc pe terasă.
Am întins imediat mâna după o cârpă.
— Îmi pare rău, curăț eu acum.
Când fiica mea a scăpat puțin ketchup la doar câțiva centimetri de pantoful lui Andrei, am înșfăcat fără ezitare un șervet.
— Îmi pare rău.
Andrei nu s-a uitat la pantof.
A privit pata mică și roșie de pe dale.
Apoi a spus calm:
— Ioana… este doar ketchup.
Am zâmbit slab.
— Este doar ketchup.
Cu toate acestea, mâinile îmi tremurau în timp ce ștergeam.
Andrei mă privea fără să spună nimic.
Nu încerca să mă liniștească.
Nu-mi spunea că exagerez.
Nu mă corecta.
Doar observa și păstra totul în minte.
N-a rostit niciun cuvânt de consolare.
Când după-amiaza a început să se apropie de sfârșit, Doina a bătut de câteva ori din palme.
— Atenție, toată lumea! Facem fotografia de familie înainte să se stafidească de tot copiii în apă!
S-au auzit câteva oftaturi amuzate, iar musafirii au început să se adune sub nucul bătrân de la capătul terasei.
Era un obicei vechi.
Același copac.
Același loc.
Același unghi.
În fiecare vară, de Sfântul Ilie.
Apărusem în cincisprezece asemenea fotografii.
Era una dintre tradițiile care nu se schimbaseră niciodată.