Am devenit tată la 17 ani, fără să știu nimic despre cum se crește un copil, și am învățat totul pe parcurs. Așa am crescut cea mai minunată fată pe care aș fi putut vreodată să o am. Tocmai de aceea, când în noaptea absolvirii ei doi polițiști au apărut la ușa mea și m-au întrebat dacă am habar cu ce se ocupă fiica mea, nu mi-a trecut prin minte nicio clipă unde avea să ducă acea seară.
Aveam 17 ani când s-a născut fiica mea, Ilinca. Eu și mama ei eram doi adolescenți de liceu, îndrăgostiți în felul acela naiv în care crezi că nimic nu poate sfârși vreodată. Doar că povestea noastră s-a rupt înainte ca Ilinca să apuce să spună pentru prima dată „tata”.
Când iubita mea a rămas însărcinată, nu am fugit. M-am angajat la un magazin de materiale de construcții, am continuat să merg la liceu și mi-am repetat, zi după zi, că voi înțelege restul din mers. Ciudat este că, într-un fel, chiar am reușit.
Aveam 17 ani când Ilinca a venit pe lume.
Pe atunci aveam planuri. Un apartament mic. Un viitor pe care îl desenam pe spatele bonurilor de la shaormerie, între ture, teme și oboseală, doar ca să putem rămâne la școală. Amândoi crescuserăm fără părinți. Fără sprijin, fără rude care să ne ajute, fără cineva la care să putem bate la ușă când ni se făcea prea greu.
Când Ilinca a împlinit șase luni, mama ei a hotărât că viața cu un copil nu era ceea ce își dorise la optsprezece ani. Într-o dimineață de august, a plecat la facultate și nu s-a mai întors. Nu a sunat. Nu a întrebat niciodată cum îi merge fiicei noastre.
Așa am rămas doar noi doi, eu și Ilinca. Iar acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că poate exact asta trebuia să fim unul pentru celălalt.
Doar eu și Ilinca.
Am început să-i spun „Bulinuță” pe când avea vreo patru ani. Îi plăceau la nebunie Fetițele Powerpuff, mai ales fata aceea blândă și sensibilă, care plângea când o durea ceva și râdea mai tare decât toate celelalte când era fericită.
În fiecare sâmbătă dimineață ne uitam la desenele acelea. Mâncam cereale și fructe, în funcție de ce reușeam să cumpăr în săptămâna respectivă. Ilinca se urca lângă mine pe canapea, se lipea de umărul meu și, pentru câteva clipe, părea că nu-i lipsește nimic.
Să crești singur un copil din salariul unui vânzător la un magazin de construcții, iar mai târziu din leafa de șef de echipă, nu are nimic romantic. Este aritmetică pură. Iar aritmetica, de cele mai multe ori, nu are milă.
Să fii tată singur cu banii de la materiale de construcții nu este o poveste frumoasă pe hârtie.
Am învățat să gătesc pentru că mesele în oraș erau un lux pe care nu ni-l permiteam. Am învățat să împletesc codițe exersând pe o păpușă, seara, la masa din bucătărie, fiindcă Ilinca voia să meargă în clasa întâi cu părul împletit, iar eu nu voiam s-o dezamăgesc.
Îi pregăteam pachețelul pentru școală, mergeam la fiecare serbare și nu am lipsit de la nicio ședință cu părinții.
Nu am fost un tată perfect. Dar am fost acolo. Mereu. Și cred că, pentru ea, asta a contat.
Ilinca a crescut bună, luminoasă, cu un calm care uneori mă uimea și cu o tărie pe care nici astăzi nu știu de unde a scos-o.
La masa din bucătărie, cu o păpușă în față, învățam să-i fac codițe.
În seara absolvirii ei de liceu, când avea deja 18 ani, stăteam sprijinit de peretele sălii de sport, cu telefonul în mână, și mă luptam să nu izbucnesc în plâns.
Când i-au strigat numele, Ilinca a urcat pe scenă. În clipa aceea nu m-am mai putut abține. Am aplaudat atât de tare, încât bărbatul de lângă mine s-a întors mirat spre mine. Nu mi-a păsat.
În acea seară, Ilinca s-a întors acasă cu energia aceea aparte pe care o au oamenii care tocmai au trecut un prag important. M-a îmbrățișat în prag și mi-a spus:
— Sunt frântă, tată. Dar a fost o zi minunată.
Apoi a urcat la etaj.
Eu încă zâmbeam când strângeam prin bucătărie, iar atunci am auzit bătaia în ușă.
Aplauzele mele fuseseră atât de puternice, încât omul de lângă mine se întorsese să vadă cine face atâta zgomot.
Am deschis ușa de la intrare și am văzut pe verandă doi polițiști, lumina galbenă a becului căzând peste uniformele lor. Stomacul mi s-a strâns pe loc. Așa se întâmplă când, la zece seara, poliția stă în fața casei tale.
Primul a vorbit cel mai înalt dintre ei:
— Dumneavoastră sunteți Andrei? Tatăl Ilincăi?
— Da, domnule agent… Ce s-a întâmplat?
Cei doi s-au privit scurt.
— Domnule, am venit să discutăm despre fiica dumneavoastră. Știți măcar cu ce se ocupă?
Inima mi-a izbit pieptul atât de tare, încât am simțit-o în gât.
— Fiica mea? Eu… nu înțeleg…
— Domnule, vă rog să vă liniștiți, a adăugat repede agentul, văzându-mi fața. Nu are probleme. Vrem să fie clar de la început. Dar am considerat că trebuie să aflați ceva.
Numai că inima mea nu s-a liniștit.
— Am crezut că este corect să știți.
Mi-au explicat totul calm, pas cu pas. De câteva luni, Ilinca apărea pe un șantier de la celălalt capăt al orașului, acolo unde se lucra și în ture de seară.
Nu figura pe lista muncitorilor. Pur și simplu venea. Mătura, ajuta echipa, lua în primire orice lucru mărunt și nu încurca pe nimeni.