Când Rhiannon dă bani unei femei disperate cu un copil în fața unui magazin alimentar, ea crede că este un simplu act de bunătate. Dar în dimineața următoare, găsește aceeași femeie la mormântul răposatului ei soț. Când lumile lor se ciocnesc, Rhiannon este forțată să afle adevărul despre soțul ei.
Nu ar trebui să te aștepți ca viața să nu meargă bine marți. Este genul de zi care nu poartă nimic special, doar o oprire în săptămână.
Dar tocmai atunci, într-o marți obișnuită, viața mea s-a deschis și am ieșit în ploaia măruntă de la magazinul local cu brațele pline de cumpărături.
Și atunci am văzut-o.
Stătea pe bordură, legănând un copil înfășurat într-o pătură albastră decolorată. Fața ei era palidă și slăbită, iar ochii îi erau întunecați de oboseală. Dar era ceva în liniștea ei, în felul în care se agăța de copil ca și cum acesta ar fi putut pluti departe, care m-a făcut să ezit o jumătate de pas.
„Te rog”, a șoptit ea când am trecut, vocea ei abia ridicându-se deasupra bătăii ploii. «Orice ajutor, doamnă.
Nu dau niciodată bani străinilor. Asta e regula mea. Îmi spun să fiu practică, nu fără inimă. Dar în acea zi, cererea ei m-a făcut să îngheț pe loc. Poate că a fost chipul mic al bebelușului, rotund și uituc, cu ochii prea mari pentru cadrul ei mic….
Mi-am căutat portofelul și i-am înmânat 50 de dolari.
„Mulțumesc”, a șoptit ea, cu buzele tremurându-i.
Am sperat doar că femeia îl va scoate pe băiat din ploaie și îl va duce într-un loc cald. Trebuia să fie uscat și în siguranță.
Și asta trebuia să fie tot. Un act de bunătate, un moment efemer din viața mea. Dar viața nu merge întotdeauna așa de bine, nu-i așa?
În dimineața următoare am mers la cimitir pentru a vizita mormântul soțului meu. James fusese plecat de aproape doi ani. Și deși părea că nu trecuse prea mult timp, aveam impresia că trecuseră zeci de ani.
Accidentul de mașină m-a lăsat devastată, dar timpul, crud și inexorabil, a atenuat cele mai ascuțite margini ale durerii mele.
Acum o purtam în mine ca pe un membru fantomă, mereu acolo, slab dureros. Am încercat din răsputeri să mă eliberez de acest sentiment de durere, dar nimic nu mă putea face să merg mai departe.
Voi fi pentru totdeauna văduva lui James.
Îmi plăcea să vin la el acasă devreme, când lumea era încă trează. Liniștea îmi satisfăcea nevoia de a fi singură cu el, cu amintirile mele despre el. Dar în acea dimineață, cineva era deja acolo.
Ea.
Femeia din parcare.
Stătea lângă mormântul lui James cu un copil pe șold, culegând crini proaspeți pe care îi plantasem cu ceva timp în urmă. Mi s-a tăiat răsuflarea când am văzut-o stivuind tulpinile într-o pungă de plastic.
„Ce naiba faci?” am exclamat.
Cuvintele au ieșit din mine înainte să le pot opri.
Ea s-a întors, cu ochii măriți de alarmă. Copilul părea speriat, dar nu plângea.
„Eu… pot să explic”, a șoptit ea, bâlbâindu-se.
«Furi flori. De la mormântul soțului meu. De ce?», i-am cerut.
S-a holbat la mine ca și cum aș fi lovit-o în față.
„Soțul tău?”
„Da!”, am mârâit eu. «James. De ce ești aici?»
Fața i s-a încrețit și a strâns copilul mai strâns la ea, respirând greu ca și cum ar fi încercat din răsputeri să nu plângă.
«Nu am știut… Nu am știut că e soțul tău. Nu am știut că James era cu altcineva…»
Aerul rece părea să se îngroașe în jurul nostru. Copilul a scâncit.
«Despre ce vorbești? Poftim? Despre ce naiba vorbești?»
Lacrimile îi stăteau în ochi.
«James. James este tatăl copilului meu, doamnă.»
Pământul de sub picioarele mele s-a mișcat violent și am fost sigură că eram pe cale să mă prăbușesc.
„Nu”, am oftat. «Nu, el nu este tatăl. Nu poate fi. Este… Nu!»
Buzele ei tremurau în timp ce dădea din cap.
„Nici măcar nu am apucat să-i spun”, a șoptit ea. «Am aflat că sunt însărcinată cu o săptămână înainte ca el să dispară de pe fața pământului. Am aflat despre moartea lui abia recent. M-am întâlnit cu cineva care ne cunoștea pe amândoi — o femeie de la biroul lui. Ea ne-a făcut cunoștință. Și mi-a spus. Nici măcar nu știam unde a fost îngropat până nu mi-a spus ea. Locuim deasupra supermarketului. Într-un apartament micuț.»
Cuvintele ei s-au abătut asupra mea ca niște pumni care îmi lovesc corpul. Fiecare mai greu decât celălalt. James, James al meu, trăise o viață despre care nu știam nimic.
„Minți”, am spus, iar vocea mi s-a crăpat.
„Mi-aș fi dorit”, a spus ea. „Dacă aș fi fost, copilul meu ar fi avut ocazia să își cunoască tatăl.”
A fost tăcere pentru o clipă înainte ca ea să vorbească din nou.
«Nu mi-a spus niciodată despre tine. Dacă aș fi știut…», a mormăit ea. «Uite, am fost atât de supărată pe el pentru că ne-a părăsit. Mi-a spus că are obligații de serviciu pe care trebuie să le îndeplinească și că, de îndată ce va fi promovat, se va întoarce la mine. Și când am aflat că sunt însărcinată, am fost concediată de la locul meu de muncă. Mă bazam pe economiile mele. Am vrut ca James să mă ajute. Chiar și în moarte. M-am gândit să iau florile și să le vând… sună îngrozitor, dar am simțit că ne datorează atât de mult. Îmi pare atât de rău.»
Pentru o vreme am stat acolo și ne-am uitat unul la celălalt.
Puteam vedea disperarea din ochii ei, adevărul crud pe care îl purta în mâinile ei tremurânde. Cum rămâne cu copilul?
Copilul lui James. Același copil care se uita la mine cu ochi mari și inocenți.
În cele din urmă, am vorbit.
„Păstrează florile”, am spus, cu cuvintele amare pe limbă. „Doar ai grijă de el.”
Fața ei s-a încrețit din nou, dar m-am întors și am plecat înainte să-i văd lacrimile.
În acea noapte nu am putut dormi. Erau sute de întrebări care mi se învârteau în cap. Întrebări care nu aveau răspuns. James plecase. Nu a existat nicio confruntare, nicio explicație, nicio soluție.
Doar fantoma lui, sfărâmată în bucăți pe care nu le-aș fi recunoscut.
În a treia noapte fără somn, ceva se schimbase în mine. Și aerul din jurul meu devenise diferit.
Furia părea să dispară, rămânând doar o durere ciudată pentru copil. Era doar un băiețel nevinovat prins în furtuna creată de părinții lui.
În dimineața următoare am condus din nou până la cimitir, sperând să o văd din nou. Nu știam de ce… Poate aveam nevoie de dovezi. Sau poate voiam doar să trec peste asta.
Dar ea nu era acolo.
După aceea, m-am îndreptat spre casa ei. Îmi aminteam că mi-a spus ceva despre un apartament deasupra supermarketului local. Exista un singur supermarket de acest fel în oraș, așa că am restrâns căutarea.
Am parcat afară și m-am holbat la geamurile crăpate, la vopseaua scorojită, iar stomacul mi s-a întors pe dos. Cum a putut să crească un copil aici?
Cum a putut James să o lase să trăiască în aceste condiții? Nu-i păsa mai mult de ea? Gândul mi-a făcut rău la stomac. Infidelitatea lui a fost destul de greu așa cum a fost, dar acest lucru doar a făcut-o mai rău.
Înainte să-mi dau seama, mă aflam în magazinul alimentar, cumpărând un coș plin de alimente și un ursuleț de pluș de la unul dintre standuri. Apoi am urcat scările murdare până pe aleea dintre cele două clădiri.
Ea a deschis ușa, iar fața ei a reflectat șocul când m-a văzut.
„Nu am nevoie de nimic”, am spus repede. «Dar m-am gândit… că ai putea avea nevoie de ajutor. Pentru el.»
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar s-a dat la o parte, lăsându-mă să intru. Bebelușul era întins pe o pătură pe podea, mestecând un suport pentru dinți. Se uita la mine cu ochii lui James.
Când am așezat cumpărăturile pe podea, ceva în mine a slăbit. Poate că James mă trădase, da. Și poate că trăia o minciună. Dar copilul nu era o minciună.
Copilul era real, iar el era aici.
Și cumva, într-un mod pe care încă nu-l puteam explica, el era ca o a doua șansă.
„Sunt Rhiannon”, am spus încet, cu vocea tremurându-mi. «Care este numele lui? Și tu?»
Ea a ezitat înainte de a răspunde.
„Elliot, iar eu sunt Pearl”, a spus ea.
Am zâmbit, lacrimile venindu-mi în ochi.
„Bună, Elliot”, am spus.
Mi-a făcut cu ochiul și, pentru prima dată în doi ani, greutatea durerii din pieptul meu s-a mai atenuat puțin.
„Nu știu ce înseamnă asta”, am spus cu grijă, uitându-mă între ea și copil. „Dar nu cred că vreunul dintre noi se poate descurca singur.”
Buzele lui Pearl s-au întredeschis, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. În schimb, a încuviințat din cap.
Elliot a mârâit, ignorând furtuna care ne adusese aici. M-am întins după mânuța lui, iar el m-a apucat de deget cu o forță surprinzătoare. Am izbucnit în râs, neașteptat și necontenit.
În acel moment, mi-am dat seama că trădarea lui James nu era întreaga poveste. Absența lui ne adusese împreună, două femei legate de pierdere, de iubire, de moștenirea murdară și complicată a unui bărbat pe care l-am cunoscut diferit.
Nu știam dacă iertarea era posibilă.
Nu știam dacă o vreau.
Dar știam asta: Am găsit un motiv pentru a continua să trăiesc.
