Mă numesc Elena Popescu și am 59 de ani. Acum șase ani am avut curajul să mă căsătoresc a doua oară — cu Andrei Dumitrescu. El avea atunci doar douăzeci și opt de ani. Diferența dintre noi părea aproape sfidătoare chiar și pentru mine, deși încercam din răsputeri să nu mă mai agăț de cifre și să ascult nu vocile celor din jur, ci ceea ce îmi spunea inima.
Ne-am cunoscut la un curs liniștit de yoga, într-un studio mic din București. Tocmai ieșisem la pensie după o viață întreagă petrecută la catedră și învățam, stângaci, să respir într-un ritm nou. Spatele mă durea des, iar casa goală îmi amintea prea apăsat de bărbatul pe care îl iubisem cândva cu toată ființa mea. Andrei era unul dintre instructori: calm, atent, răbdător, cu o siguranță blândă care făcea aerul din jur parcă mai ușor de respirat.
Când zâmbea, aveam impresia că lumea se oprește pentru o clipă.
Iar odată cu zâmbetul lui se potoleau și fricile mele.
Cei din jur priveau căsnicia noastră cu suspiciune din cauza vârstei.
Mi se spunea că un bărbat tânăr poate căuta nu iubire, ci avantaj.
Îmi pusesem și eu aceeași întrebare — mai ales la început.
Avertismentele veneau din toate părțile: „Elena, el se uită doar la banii tăi. Ești singură — ai grijă.” Și da, după moartea primului meu soț, rămăsesem cu destule: o casă mare în Cotroceni, economii strânse în ani, plus o căsuță la mare, lângă Constanța. O viață tihnită, sigură, așezată — exact genul de viață pe care cineva o poate confunda foarte ușor cu o pradă.
Dar Andrei nu mi-a cerut niciodată un leu. Făcea altceva: avea grijă de mine, pregătea cina, ținea casa în ordine, îmi masa spatele, mă alinta zâmbind cu „soția mea micuță” sau „puiule” — și rostea acele cuvinte cu atâta tandrețe, încât în mine se trezea ceva ce crezusem îngropat de mult.
În fiecare seară, înainte să adorm, îmi aducea un pahar cu apă caldă, miere și mușețel.
„Bea tot, iubita mea. O să dormi mai bine. Eu nu pot să mă odihnesc liniștit dacă știu că nu l-ai terminat.”
Și beam. Zi după zi. Noapte după noapte. Șase ani la rând.
Credeam că, în sfârșit, găsisem un liman blând — o iubire calmă, sigură, care nu cere nimic în schimb. Fără certuri. Fără furtuni. Fără reproșuri. Doar grijă și acel ritual de seară care devenise firesc: apă, miere, mușețel — apoi somn liniștit.
Într-o seară, Andrei mi-a spus că mai rămâne puțin în bucătărie: voia să pregătească niște „bomboane din plante” pentru câțiva cunoscuți de la yoga. M-a sărutat pe frunte și mi-a șoptit cu aceeași voce caldă:
„Culcă-te mai devreme, iubita mea.”
Am dat din cap ascultătoare, am stins lumina și m-am prefăcut că alunec deja în somn. Numai că, înăuntrul meu, s-a ridicat deodată o neliniște ciudată, abia perceptibilă — nu panică, nu teamă, ci o senzație tăcută și încăpățânată că îmi scapă ceva important.
Am rămas multă vreme nemișcată, ascultând casa.
Apoi m-am ridicat încet, având grijă să nu scârțâie parchetul.
Am pășit pe coridor, spre bucătărie, cu respirația ținută.
Din cadrul ușii l-am văzut pe Andrei aplecat peste blat. Fredona încet, la fel de liniștit ca întotdeauna. A turnat apă fierbinte în paharul meu obișnuit, a deschis un sertar și a scos de acolo o sticluță mică, de culoarea chihlimbarului.
Am încremenit.
A înclinat flaconul — și a lăsat să cadă în pahar câteva picături transparente. Una, două, trei. Apoi a pus mierea, mușețelul și a amestecat totul cu o naturalețe atât de banală, de parcă făcuse același gest de o mie de ori.
În secunda aceea, parcă toate sunetele au dispărut din mine: nu mai exista nici gând, nici aer — doar o limpezime înghețată și bătaia grea a inimii.
Andrei a luat paharul și a pornit spre etaj — spre mine.
Abia am reușit să mă întorc în pat și să-mi pun din nou pe față oboseala somnoroasă. A intrat, mi-a zâmbit și mi-a întins paharul, exact așa cum făcuse în sute de alte seri.
„Ține, micuța mea.”
Am căscat prefăcut și am murmurat încet:
„Îl beau puțin mai târziu.”
Nu a insistat. A dat doar din cap, mi-a urat noapte bună și s-a întins lângă mine. Eu am rămas trează, ascultând cum respirația lui devine, treptat, regulată.
Când Andrei a adormit adânc, am luat paharul cu mare grijă.
Am turnat băutura într-un termos, ca să nu pierd nici măcar o picătură.
L-am ascuns în dulap, adânc, în spatele unui teanc de pături împăturite.
Dimineața nu am făcut scandal. Nu l-am întrebat nimic. Nu l-am acuzat. Nu aveam nevoie de scuze, nici de explicații. Aveam nevoie de adevăr.
M-am urcat în mașină și am mers la o clinică privată. Acolo am dat proba unui angajat de la laborator — fără povești inutile, doar cu rugămintea de a verifica exact ce conține.
Următoarele două zile s-au târât chinuitor de încet. În tot acest timp, Andrei a rămas același: tandru, grijuliu, zâmbitor. Tocmai asta mă înspăimânta și mai mult — fiindcă, pe dinafară, viața noastră părea neschimbată, dar în mine creștea deja senzația că dincolo de mângâierile lui obișnuite se ascunde cu totul altceva.