În a treia zi, a sunat telefonul. Medicul vorbea calm, însă vocea lui avea o gravitate prea apăsată — acea gravitate a oamenilor care încearcă să nu te sperie, deși nu mai pot ascunde ceea ce este evident.
Îl ascultam și înțelegeam, încetul cu încetul, că ritualul meu de seară nu fusese deloc atât de nevinovat pe cât îl crezusem ani la rând.
— Doamnă Popescu, este o otrăvire lentă. Foarte atent făcută. Dozele sunt mici, dar constante. Ficatul, inima, vasele de sânge… organismul începe să cedeze, iar din exterior totul poate părea vârstă, oboseală, slăbire firească. Încă un an sau doi — și ați fi devenit mult mai fragilă. După aceea, urmările ar fi putut fi ireversibile.
I-am mulțumit medicului și am rămas mult timp nemișcată, privind în gol.
Și, deodată, totul a devenit limpede: el nu se grăbea nicăieri.
El doar aștepta.
Aștepta să devin mai slabă.
Mai tăcută.
Mai lentă.
Aștepta ca tot ce aveam — casa, banii, actele, hotărârile — să ajungă la el de la sine, ca și cum ar fi fost cursul firesc al vieții.
În seara aceea m-am întors acasă mai devreme decât de obicei. Andrei m-a întâmpinat, ca întotdeauna, cu blândețe.
— Ești foarte palidă azi, puiule, a spus el cu o îngrijorare mieroasă. — Îți aduc apă cu miere. Trebuie să-ți revii.
L-am privit cum pregătește băutura. Fiecare mișcare era cunoscută. Fiecare picătură — exactă. Fiecare detaliu — repetat până la perfecțiune.
Mi-a întins paharul.
— Bea. Până la capăt.
L-am luat în mâini. Sticla era caldă. Aproape plăcută. Nu am țipat.
Nu am sunat pe nimeni în fața lui. Nu am făcut scenă. Pur și simplu am plecat — cu actele, cu rezultatele analizelor și cu ce mai rămăsese din mine.
După trei luni, a fost arestat.
Iar după încă jumătate de an, am început tratamentul — greu, dar, din fericire, la timp.
Uneori, noaptea, mă trezesc și îmi amintesc gustul acela: miere, mușețel… și moarte ascunsă sub masca grijii.
Acum, înainte de culcare, beau apă simplă. Rece. Cinstită.
Pentru că iubirea adevărată nu te adoarme. Nu îți pune otravă picătură cu picătură.
Ea te ajută să trăiești — chiar dacă, pentru asta, într-o zi trebuie să pleci.
Concluzie: Uneori, vocea neliniștii din noi abia se aude — tocmai de aceea e atât de ușor să o alungăm. Dar grija trebuie să fie curată, iar încrederea trebuie să te țină în siguranță. Când într-un gest obișnuit apare dintr-odată un amănunt straniu, e mai bine să te oprești, să verifici adevărul și să te protejezi, decât să continui să crezi în vorbe frumoase și să aștepți până când devine prea târziu.