— La „Briza”. Îți amintești, am mai lucrat acolo înainte să nasc. La bar. Au fost de acord să mă ia imediat.
— Stai puțin. Ăsta e restaurant. Au ture de noapte?
— Două zile lucrez, două sunt liberă. În timpul săptămânii până la unu noaptea, în weekend până la trei.
— Îți bați joc de mine? Radu sări în picioare. Vrei să stai la bar până la trei dimineața, în timp ce fiul nostru e acasă?
— Tu ai vrut să muncesc, spuse Andreea egal. O să muncesc.
— Eu mă refeream la o muncă normală! Ziua! Ceva decent!
— Decent înseamnă manichiură acasă, ca Ioana? Sau torturi lângă cărucior, ca soția lui Sorin? Radu, e singurul loc unde mă așteaptă și unde mă plătesc cât de cât bine. Sau credeai că o să împart pliante la metrou pe mărunțiș?
— Credeam că o să găsești ceva… mai puțin rușinos.
— Rușinos, repetă Andreea și râse scurt. Acum o săptămână eram leneșă, azi sunt rușinoasă. Hotărăște-te.
Radu tăcu. Simțea că discuția îi alunecă din mâini. Andreea vorbea calm, dar în calmul acela apăruse ceva nou. Nu frică. Nu supărare. Hotărâre.
— Și pe Matei cine îl culcă?
— În turele mele, tu. Mama îl ia ziua, când trebuie să dorm înainte de serviciu. Am aranjat tot.
— Ai hotărât deja totul pentru mine?
— Nu, Radu. Tu ai hotărât pentru mine. Eu doar am făcut ce mi-ai cerut.
Prima tură a Andreei fu pentru Radu o lovitură în toată regula. Matei refuza cu încăpățânare să adoarmă fără mama lui. Țipă până răguși, se arcuia, arunca păturica de pe el. Radu îl purtă patruzeci de minute în brațe, până îl durură umerii. Apoi îi schimbă scutecul, iar băiețelul reuși să-i ude mâna. Pe urmă încălzi terciul, din care jumătate ajunse pe podea. La miezul nopții, Radu stătea în bucătărie atât de epuizat, de parcă descărcase vagoane toată seara.
Andreea se întoarse la unu și douăzeci. Își scoase geaca, se uită în camera copilului — Matei dormea de-a curmezișul pătuțului. Ea îi aranjă pătura și intră în baie. Radu rămase pe hol.
— Cum a fost?
— Bine. Bacșișul a fost bun, răspunse ea și închise ușa băii.
După o săptămână, Radu îl sună pe Cătălin.
— Chiar lucrează până la trei noaptea, spuse el cu o voce stinsă. Sunt terminat. Ziua la birou, seara scutece, biberoane, plâns fără oprire. Am impresia că acum am două slujbe.
— Păi interzice-i, zise Cătălin nepăsător. Ești bărbatul ei. Spune-i: gata, îți dai demisia.
— Eu am trimis-o acolo, Cătă. Eu.
— Și ce dacă? Te-ai răzgândit. Ai dreptul.
— Nu înțelegi. S-a schimbat. Nu mai întreabă. Nu se mai consultă. Ieri a venit și a pus bani pe masă. Banii ei. A zis că de luna asta avem buget separat.
— Buget separat?! fluieră Cătălin.
— Și-a scos complet cheltuielile de pe umerii mei. Își cumpără singură mâncare, haine, tot ce are nevoie. Și știi ce e cel mai neplăcut? Îi ajunge. Cu bacșișuri câștigă aproape cât mine.
— Stai, asta deja…
— Asta nu mai e familie, Cătă. E conviețuire între vecini.
Trecuse o lună. Radu o privea pe Andreea cum se pregătea de tură. O bluză nouă, părul aranjat îngrijit, o brățară subțire la încheietură — cadou făcut ei însăși din primul salariu. Se mișca prin apartament ușor, sigur, ca și cum ar fi crescut cu câțiva centimetri.
— Andreea, stai puțin.
— Trebuie să plec în douăzeci de minute.
— Vreau să vorbim serios.
Ea se opri lângă oglinda din hol și se întoarse spre el. Nu furioasă. Nu iritată. Doar aștepta liniștită.
— Întoarce-te, spuse Radu, aproape fără aer. Întoarce-te acasă. Adică renunță la serviciu. Am greșit. Am nevoie de soția mea. Matei are nevoie de mama lui aproape. Normal, omenește, ca înainte.
— Ca înainte cum? Când mă numeai leneșă?
— M-am aprins. Recunosc.
— Nu te-ai aprins, Radu. Așa gândeai. Și Cătălin al tău tot așa gândea. Și tot clubul vostru de soți supărați de la masa de prânz gândea la fel.
— De unde știi tu…
— Crezi că sunt surdă? Vorbești cu Cătălin la telefon prin perete. Aud fiecare cuvânt.
Radu se înroși. Andreea își potrivi brățara și îl privi drept în ochi.
— Nu mă întorc. Pentru prima dată în doi ani îmi e bine. Câștig bani. Simt că sunt iar eu, nu o anexă a aragazului, a mașinii de spălat și a pătuțului. Sunt apreciată. Mi se spune „mulțumesc”. Tu nu mi-ai spus asta nici măcar o dată în tot anul.
— Bine, înghiți el greu. Am înțeles.
Andreea dădu din cap și se întoarse spre ușă. Radu o urmărea cu privirea și simțea cum îi fuge pământul de sub picioare. Acel „bine” era același cuvânt pe care îl rostise atunci, în bucătărie. Și din nou însemna: te-am auzit. Nimic mai mult.
După trei zile, Radu deschise iar discuția. De data aceasta mai dur.
— Eu nu am de gând să trăiesc așa. Vii noaptea, miroși a parfum străin, a alcool, și te întinzi lângă mine de parcă ar fi ceva normal.
— Lucrez la bar, Radu. Oamenii comandă băuturi. Eu le prepar. Mirosul de parfum e mirosul sălii, nu al unui anume bărbat.
— Și eu ar trebui să cred asta?
Andreea se întoarse încet spre el.
— Nu ai încredere în mine?
— Cum să am încredere într-o femeie care servește bărbați beți până la trei dimineața?