Palma fu scurtă și sonoră. Andreea îl lovi o singură dată, cu palma deschisă, precis, fără gest teatral. Capul lui Radu se întoarse într-o parte. Își duse mâna la obraz și rămase nemișcat, privind-o cu ochii mari.
— Să nu îndrăznești. Nici măcar să nu îndrăznești să gândești asta, spuse Andreea, stând în fața lui cu vocea netremurată. Am suportat când m-ai făcut leneșă. Am suportat când ai călcat în picioare fiecare zi a mea cu copilul nostru. Am suportat când m-ai comparat cu nevestele altora. Dar să mă acuzi de așa ceva — nu. Asta nu îți permit.
Radu tăcea. Obrazul îi ardea. Voia să spună ceva, dar nu putea. Cuvintele i se blocaseră undeva între jignire și rușine.
— Plec la tură, spuse Andreea, luându-și geanta. Matei a mâncat, terciul e în frigider. Scutecele sunt pe raftul din baie. Te descurci.
Ușa se închise.
Radu rămase câteva minute în hol. Apoi scoase telefonul și îl sună pe Cătălin.
— Cătă, m-a lovit.
— Ce?!
— Peste față. Cu palma.
— Păi nu poți să lași o femeie să…
— Am meritat, spuse Radu încet, și chiar el se miră de propriile cuvinte. I-am spus ceva josnic. Am acuzat-o că umblă cu alții la serviciu.
— Și acum ce faci?
— Acum înțeleg că am pierdut-o. Și nu știu dacă se mai poate repara.
Cătălin tăcu puțin.
— Ascultă, poate ar trebui să pleci. Pentru o vreme. Să rămână singură, să vadă cum e fără tine. Fără salariul tău n-o să reziste. Și cu copilul tot tu o ajuți.
— Crezi?
— Sunt sigur. Femeile își revin repede când nu mai e bărbatul în casă. O săptămână și te cheamă singură înapoi.
Radu se gândi la asta două zile. În a treia zi începu să-și strângă lucrurile.
Punea cămășile într-o geantă de sport când Andreea se întoarse de la plimbare cu Matei. Băiețelul stătea în cărucior, cu obrajii roz de la vânt și suzeta în gură. Andreea văzu geanta și se opri în pragul camerei.
— Pleci?
— Da, spuse Radu, trăgând fermoarul. Stau la Cătălin o vreme.
— Bine.
— Iar „bine”? Tu mai simți ceva?
— Simt. Dar nu o să te rog să rămâi. Ești om adult.
— Nu-ți pasă? ridică el vocea. Eu plec și tu nici măcar nu reacționezi?
— Radu, tu nu pleci de la mine. Fugi dintr-o situație pe care ai creat-o singur. Ai cerut să muncesc — muncesc. Ai cerut să câștig — câștig. Acum nu-ți place că mă descurc? Că nu plâng și nu te implor să rămâi?
— Eu vreau o familie normală!
— Iar eu vreau un soț normal. Unul care nu umilește, nu disprețuiește și nu fuge când soția devine mai puternică decât îi convine lui.
Radu apucă geanta.
— Fără mine n-o să reziști. Apartament, întreținere, copil. Vedem noi cum o să cânți peste o săptămână.
Andreea zâmbi abia vizibil, doar din colțurile gurii.
— Radu. Apartamentul e al tatei. E trecut pe numele lui. Așa a fost mereu. Tu ai locuit aici fiindcă l-am rugat eu pe tata.
Radu încremeni.
— Ce?
— Apartamentul îi aparține tatălui meu. L-a cumpărat pe numele lui înainte de nunta noastră, când noi doar ne întâlneam. Nu ți-am spus, fiindcă nu exista niciun motiv. Acum a apărut motivul.
— Tu… ai ascuns asta intenționat? Ai plănuit?
— Nu. Pur și simplu nu mi-am pus niciodată toate cărțile pe masă în fața ta. Iar tu n-ai întrebat niciodată.
Radu stătea cu geanta în mână și toată siguranța lui se sfărâmă ca tencuiala veche. Fusese convins că pleacă învingător. Crezuse că Andreea va alerga după el, va suna, va plânge, îl va ruga să se întoarcă. Dar ea stătea în fața lui cu fiul lor de un an în brațe și îl privea calm. Fără furie. Fără isterie. Cu acea liniște pe care el o luase drept nepăsare, dar care se dovedise a fi putere.
— Matei o să-ți ducă dorul, spuse ea în urma lui, când el făcu pasul spre ușă. Vino la el când vrei. E fiul tău. Asta nu schimbă nimeni.
Ușa se închise în urma lui Radu.
Coborî scările, ieși în fața blocului și abia acolo își dădu seama că își pusese geaca pe dos. O întoarse, o încheie și îl sună pe Cătălin.
— Cătă, pot veni la tine?
— Hai. Ce, a mers?
— Nu. Apartamentul e al tatălui ei. Nici măcar nu m-a ajutat să-mi strâng geanta.
Cătălin tăcu mult timp. Apoi spuse:
— Ei… vino. Vedem noi.
Dar nu mai era nimic de văzut. Andreea nu sună. Nu scrise. Nu îl rugă să se întoarcă. A doua zi găsi o bonă — o femeie mai în vârstă din blocul vecin, care, pentru o sumă rezonabilă, acceptă să stea cu Matei în timpul turelor ei. Banii ajungeau: bacșișurile creșteau, iar Andreea era apreciată pentru rapiditate, atenție și zâmbetul care nu dispărea nici măcar la trei dimineața.
Radu venea la Matei de două ori pe săptămână. De fiecare dată observa câte ceva nou: ba o jucărie pe care nu o cumpărase el, ba o carte pe care nu o alesese el. Andreea îl întâmpina calm, îi oferea ceai, nu punea întrebări inutile. Iar el se simțea de fiecare dată musafir într-o viață care cândva fusese a lui — și pe care o distrusese singur.
Trecuseră opt luni.
Radu stătea în bucătăria lui Cătălin. Ioana plecase la o prietenă, iar Cătălin prăjea ouă.
— Ai auzit noutatea? întrebă Cătălin, fără să se întoarcă de la aragaz.
— Ce noutate?
— Andreea ta a fost promovată. Acum e adjunct de manager la „Briza”. Ioana a aflat de la cineva, deja vorbesc toate prietenele ei.
Radu puse furculița pe masă.
— Adjunct de manager?
— Da. În restaurantul ăla unde a început la bar. Într-un an, de la barman la adjunct. Ioana zice că i-au dat chiar și mașină de serviciu.
Radu se lăsă pe spătarul scaunului și privi tavanul.
— Tu spuneai că fără bărbat n-o să reziste, zise el, fără furie, mai degrabă cu un zâmbet amar.
— Ei… m-am înșelat, ridică din umeri Cătălin. Se mai întâmplă. Femeile sunt diferite.
— Se mai întâmplă, repetă Radu.
Radu închise telefonul și îl puse cu ecranul în jos. Rămase mult timp așa, în fața farfuriei cu ouă prăjite pe care nu le putea înghiți, într-un apartament străin, într-o viață străină care devenise acum singura lui viață.
Iar Andreea, în seara aceea, se întoarse acasă — în apartamentul tatălui ei — și rămase mult timp lângă pătuțul lui Matei, care crescuse. Băiețelul dormea cu brațele desfăcute și zâmbea în somn. Ea se aplecă, îl sărută pe tâmplă și șopti încet:
— Am reușit, puiule. Am reușit amândoi.
Și pentru prima dată după un an și jumătate, nu mai simți nevoia să demonstreze nimănui nimic. Nu mai trebuia să se justifice, să explice, să îndure și să ceară înțelegere. Își întinsese aripile — și nu avea de gând să le mai strângă la loc. Niciodată.
Iar Radu? Radu rămase pe mai departe în bucătăria lui Cătălin. Un bărbat care ceruse de la soția lui imposibilul și primise, în cele din urmă, exact ceea ce meritase. Golul. Și ouăle prăjite, reci, uitate în farfurie.