— Stai puțin. Ăla e restaurant. Au ture de noapte?
— Două zile lucrez, două sunt liberă. În timpul săptămânii până la unu noaptea, în weekend până la trei.
— Îți bați joc de mine? Radu sări în picioare. Vrei să stai la bar până la trei dimineața, în timp ce fiul nostru e acasă?
— Tu ai vrut să muncesc, răspunse Andreea egal. O să muncesc.
— Eu vorbeam de un serviciu normal! Ziua! Ceva decent!
— Decent înseamnă manichiură acasă, ca Irina? Sau torturi cu căruciorul lângă cuptor, ca soția lui Sorin? Radu, e singurul loc unde mă așteaptă și unde pot câștiga cât de cât bine. Sau credeai că mă duc să împart pliante la metrou pe doi bani?
— Credeam că o să găsești ceva… nu atât de rușinos.
— Rușinos, repetă Andreea și râse scurt. Acum o săptămână eram leneșă, azi sunt rușinoasă. Hotărăște-te.
Radu tăcu. Simțea că discuția îi aluneca printre degete. Andreea vorbea calm, însă în calmul ei apăruse ceva nou. Nu frică. Nu supărare. Hotărâre.
— Și pe Matei cine îl culcă?
— În serile în care lucrez, tu. Mama o să-l ia ziua, când trebuie să dorm înainte de tură. Am aranjat deja tot.
— Ai decis totul fără mine?
— Nu, Radu. Tu ai decis pentru mine. Eu doar am făcut ce mi-ai cerut.
Prima tură a Andreei fu pentru Radu o lovitură zdravănă. Matei refuza cu încăpățânare să adoarmă fără mama lui. Țipă până răguși, se arcui, azvârli pătura. Radu îl purtă patruzeci de minute prin casă, până îl durură umerii. Apoi îi schimbă scutecul, iar băiatul reuși să-i ude mâna. După aceea încălzi terciul, din care jumătate ajunse pe podea. La miezul nopții, Radu stătea în bucătărie atât de epuizat, de parcă descărcase vagoane o seară întreagă.
Andreea se întoarse la unu și douăzeci. Își scoase geaca, aruncă o privire în camera copilului — Matei dormea de-a curmezișul pătuțului. Îi potrivi pătura și se duse la baie. Radu o aștepta în hol.
— Cum a fost?
— Bine. Bacșișul a fost bun, răspunse ea și închise ușa băii.
După o săptămână, Radu îl sună pe Mihai.
— Chiar lucrează până la trei dimineața, spuse el cu voce sfârșită. Eu sunt ca un condamnat: ziua birou, seara scutece, biberoane, plâns fără oprire. Parcă am două servicii acum.
— Păi interzice-i, spuse Mihai nepăsător. Ești bărbatul ei. Îi zici: gata, demisionezi.
— Eu am trimis-o acolo, Mihai. Eu.
— Și ce? Te-ai răzgândit. Ai voie.
— Nu înțelegi. S-a schimbat. Nu mai întreabă. Nu se mai sfătuiește. Ieri a venit și a pus bani pe masă. Ai ei. A spus că de luna asta avem buget separat.
— Buget separat?! fluieră Mihai.
— S-a scos complet de pe cheltuiala mea. Își cumpără singură mâncare, haine, tot ce îi trebuie. Și știi ce e cel mai neplăcut? Îi ajunge. Cu bacșișuri, câștigă aproape cât mine.
— Frate, asta deja…
— Asta nu mai e familie, Mihai. E conviețuire.
Trecuse o lună. Radu o privea pe Andreea pregătindu-se de tură. O bluză nouă, părul aranjat cu grijă, o brățară fină la încheietură — cadou pe care și-l făcuse singură din primul salariu. Se mișca prin casă ușor, sigur, de parcă ar fi crescut câțiva centimetri.
— Andreea, stai puțin.
— Trebuie să plec în douăzeci de minute.
— Vreau să vorbim serios.
Ea se opri lângă oglinda din hol și se întoarse spre el. Nu furioasă. Nu iritată. Doar aștepta liniștită.
— Întoarce-te, spuse Radu, aproape fără aer. Întoarce-te acasă. Adică renunță la serviciu. Am greșit. Am nevoie de soția mea. Matei are nevoie de mama lui aproape. Normal, omenește, ca înainte.
— Ca înainte cum? Când mă făceai leneșă?
— M-am aprins. Recunosc.
— Nu te-ai aprins, Radu. Așa ai gândit. Și Mihai al tău a gândit la fel. Și tot clubul vostru de soți nedreptățiți de la cantină a gândit la fel.
— De unde știi tu…
— Crezi că sunt surdă? Când vorbești cu Mihai la telefon prin perete, aud fiecare cuvânt.
Radu se înroși. Andreea își îndreptă brățara și îl privi drept în ochi.
— Nu mă întorc. Pentru prima dată în doi ani, îmi este bine. Câștig bani. Simt că sunt din nou eu, nu o anexă a aragazului, a mașinii de spălat și a pătuțului de copil. Sunt apreciată. Mi se spune „mulțumesc”. Tu n-ai făcut asta nici măcar o dată într-un an întreg.
— Bine, înghiți el greu. Am înțeles.
Andreea dădu din cap și se întoarse spre ușă. Radu o privi plecând și simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Acel „bine” era același cuvânt pe care ea îl rostise atunci, în bucătărie. Și din nou însemna: te-am auzit. Atât.
După trei zile, Radu deschise iar discuția. De data aceasta mai aspru.
— Eu nu pot trăi așa. Vii noaptea, miroși a parfumuri străine, a alcool, și te bagi în pat lângă mine ca și cum ar fi ceva normal.
— Lucrez la bar, Radu. Oamenii comandă băuturi. Eu le pregătesc. Mirosul de parfum e mirosul sălii, nu al unui bărbat anume.
— Și eu trebuie să cred asta?
Andreea se întoarse încet către el.
— Nu ai încredere în mine?
— Cum să am încredere într-o femeie care servește bărbați beți până la trei dimineața?
Palma fu scurtă și sonoră. Andreea îl lovi cu mâna deschisă o singură dată, precis, fără gesturi teatrale. Capul lui Radu se întoarse într-o parte. Își duse mâna la obraz și rămase încremenit, privind-o cu ochii mari.